Amintiri de Ziua drapelului național al României
De Ziua drapelului național (26 iunie) povestea celor trei amintiri care definesc ce-nseamnă pentru mine tricolorul.
Drapelul României este tricolor; culorile sînt așezate vertical, în ordinea următoare începînd de la lance: albastru, galben, roșu.
Constituția României, articolul 12, alineatul 1
În fiecare an, din 1998 încoace, aflu că 26 iunie e Ziua drapelului național mult mai tîrziu (în după-amiaza ori seara acelei zile, iar uneori a doua zi) și de fiecare dată îmi spun că la anul trebuie să-mi amintesc și să-l pun și eu la fereastră. O singură dată, în studenție, aflîndu-mă din întîmplare prin zona Cercului Militar Național am asistat la arborarea lui în această zi. De cînd am început experiența de scriitor on-line îmi spun că ar fi bine să las și-o scurtă însemnare, nu atît despre această zi, cît mai ales despre el – drapelul roșu, galben și albastru, pînza care, alături de limbă, ne face să simțim cam ce-nseamnă România și românismul.
O istorie extrem de interesantă, cu foarte multe date, e adunată în pagina pe care i-o dedică Wikipedia, unde puteți afla că, în 26 iunie 1848, a fost emis Decretul nr. 1 al Guvernului Provizoriu al Ţării Românești, prin care tricolorul roșu-galben-albastru devenea Drapel Naţional.
Știm cu toții semnificația culorilor, ne amintim de jertfele de sînge, de luptele duse pentru apărarea steagului ori de cele în care acesta a fost ultima speranță, ne amintim diversele steme pe care le-a purtat de-a lungul timpului, dar și de iconica „gaură” de la sfîrșitul lui ‘89 ce mult timp a fost simbolul libertății absolute. (Vă mai amintiți cîte speranțe s-au născut atunci? Cît de naivi am fost crezînd că totul va fi, în sfîrșit, bine?)
Ce mai reprezintă însă astăzi steagul României pentru noi? Instituțiile statului îl afișează, unele orașe se împodobesc cu el de ziua națională ori cu ocazia diverselor serbări, sportivii îl flutură în momentele de triumf și noi le prelungim bucuria purtîndu-l cu noi în stradă, scoțîndu-l pe geamul mașinilor ori arătîndu-l la balcoane. Îl avem lîngă noi ori deasupra noastră și-l agităm nervoși sau obosiți cînd ne strigăm nădufurile de orice fel în piața publică. Îl agățăm de geamurile mașinilor, unii își împodobesc cu el ferestrele ori balcoanele la 1 decembrie, deși, cu fiecare an, mi se pare că sîntem tot mai puțini cei pentru care drapelul mai reprezintă ceva. Și asta pentru că nu mai avem povești care să ne lege de acesta, căci, fără o istorie în spate, un simbol nu-nseamnă nimic, se transformă într-o piatră ori într-o banală cîrpă colorată.
Pentru mine, trei au fost întîmplările fundamentale în care am simțit cu toată ființa că în bucata aceasta de pînză e ceva care mă definește, ceva care poate întoarce, atunci cînd mi-e greu, sentimentul de acasă fără de care m-aș simți cu totul pierdut în vălmășagul absurd al acestei lumi.
Prima, de care am fost prea puțin conștient atunci, dar care a căpătat putere mult mai tîrziu, a avut loc la începutul anilor ’90 cînd, în satul bunicilor, la sărbătoarea hramului a venit episcopul să resfințească pictura proaspăt terminată. Satul fremătase întreaga săptămînă, se arboraseră steaguri ici colo, biserica strălucea de curățenie și de la mic la mare ne-așezasem de-o parte și de alta a aleii ce străbătea curtea bisericii. Cred că se-adunase tot satul. Pînă și bolnavii care rar fuseseră văzuți pe la porți, unii dintre ei nu mai nu mai ieșiseră de ani de zile din casă, găsiseră puterea să se ridice și să vină. Pentru unii se scoseseră scaune și fuseseră așezate la umbră, în iarba proaspăt cosită, alții suspinau încet ori dormitau în biserică, în strane.
Era trecut de ora nouă și preotul nu știa dacă să înceapă slujba sau să mai aștepte. Pe-atunci nu existau telefoane mobile ca să se-anunțe pe unde era convoiul sau cînd avea să ajungă și așteptările erau ca un cer de vară ce se-umple încet cu nori de furtună. Noi, copiii, ne cam pierduserăm răbdarea și eram tot mai des certați ori urecheați, iar bătrînii se retrăgeau treptat, la umbră, lîngă bolnavi. Și, pe cînd așteptarea era în toi și se transformase în oboseală și-n sîcîială, am văzut cum, dintr-o uliță, apare o umbră ce purta un băț lung pe umăr și apucă pe drumul spre biserică. Abia pășind, sprijindu-se într-un baston, legănîndu-se la fiecare pas, părînd că e gata să se prăbușească, îmbrăcat gros, ca de iarnă, cu pieptul încărcat de decorații ce luceau straniu, ca niște cioburi de oglindă, un bătrîn mergea greu, parcă doborît cu totul de greutatea pe care-o purta. Spînzurat de bățul noduros și curbat spre vîrf, un steag cu culorile șterse, arătînd aproape ca un cearșaf murdar, fîlfîia ca un giulgiu înapoia lui.
M-am oprit în mijlocul drumului și am înghețat privindu-l cum se apropie. Habar n-am de ce m-a fascinat atît vederea lor și de ce-am împietrit. Să fi fost culorile șterse ori marginile zdrențuite, ori imensa stemă din mijloc, una cum nu văzusem vreodată, ori încăpățînarea cu care bătrînul, în ciuda tuturor, pășea apropiindu-se, îmi amintesc doar că m-am trezit cînd cineva m-a tras din mijlocul drumului. Mașina episcopului oprise la cîțiva metri de mine și preotul și primarul se grăbeau să-l întîmpine. Acoperit de praf, bătrînul venea în urma lor, dar nimeni nu l-a mai băgat în seamă. Toți își plecau capetele și se-adunau buluc în urma oficialităților.
Îmi amintesc că l-am văzut, mai tîrziu, în biserică, stînd într-un colț, sprijinit de steagul strîns și care, în lumina puțină, părea lipsit de culoare. Mai tîrziu aveam să aflu că ajunsese pînă la cotul Donului și că-și pierduse acolo un frate, că apucase să fie în unitățile care s-au retras și c-a ajuns apoi pînă-n munții Tatra, de unde s-a întors pe jos purtînd cu el, în raniță, luat cine știe de unde, steagul acela pe care, peste doar cîțiva ani, avea să-l ascundă într-o ladă de fier și să-l îngroape în beci, uitînd de el, convins că a putrezit, că nu va mai apuca ziua în care să-l arate iar lumii.
Cea de-a doua am trăit-o undeva pe străzile Berlinului, cînd rătăcind, m-am trezit în fața ambasadei României și am văzut steagul arborat deasupra intrării. Plouase întreaga zi și cerul jilav, cenușiu, se-prelingea de pe case pe străzi, te-apuca de picioare și te strîngea în ceva peste măsură de lipicios. Și-n atomosfera aceea l-am văzut legănîndu-se slab, cu culorile extrem de aprinse, în disonanță totală cu clădirile din jur.
Eram plecat din țară de mai bine de trei ani și, deși reușisem să mă întorc de cîteva ori de sărbători de două ori și încercam să vorbesc cît mai des cu cei de-acasă, atunci am simțit extrem de puternic, dureros, atît sentimentul de acasă, cît și, extrem de brutal, pe cel de înstrăinare. În acele cîteva clipe tot ce-nseamnă țară, toate poveștile pe care le purtam cu mine și pe care le credeam pierdute s-au năpustit peste mine. Cîteva luni mai tîrziu mă întorceam hotărît să nu mai plec vreodată în căutarea unui destin străin.
Iar ultima întîmplare a avut loc în urmă cu aproape un an cînd, încercînd o rearanjare a cărților din bibliotecă pentru a face loc celor abia cumpărate, dintr-una a căzut, plutind alene spre podea, o mică bucată de hîrtie. Aproape nici n-am băgat de seamă și, de-ar fi căzut sub unul dintre corpurile grele, cine știe cît ar fi rămas acolo, doar că mi s-a oprit la picioare. O bucată dreptunghiulară, colorată pe ambele fețe în cele trei culori. După tușele stîngace, după urmele de creion, mi-am dat seama că trebuie să fi fost din anii claselor primare. Culorile erau aproape șterse și hîrtia extrem de fragilă părea gata să mi se fărîme între degete. Și totuși tricolorul acela de hîrtie purta în el toată inocența și frumusețea copilăriei, acea fărîmă de nemurire pe care o lăsăm să plece cu atîta ușurință. De teamă să nu se fărîme, am ascuns drapelul de hîrtie într-un loc sigur și de-atunci îl tot caut. Mi-e teamă să nu-l fi pierdut pentru totdeauna.
Cît despre ziua de astăzi, rîndurile acestea ar trebui să-nchidă, pentru mine, fărîma de suflet în care tricolorul românesc are un loc doar al lui, dincolo de extazele patriotarde ori de disprețul născut dintr-o conștiință artificială de cețățean universal.
Citiți și despre Povestea unei coroane de oțel, un volum dedicat de George Coșbuc Războiului de Independență, un război în care „n’am pierdut nici un steag.[…] Dar dela Turci am smuls multe…”
