„Astăzi împlinesc treizeci și șase de ani”: ultimul poem scris de Byron

„De-ți pare rău de tinerețea stinsă, / La ce bun să trăiești?” se-ntreabă Byron în ultimul poem scris cu trei luni înainte de moarte, la Missolonghi.

Unul dintre cei mai mari poeți ai Angliei, cel de-a cărui imagine va fi pentru totdeauna legat romantismul englez, s-a născut la Londra în ziua de 22 ianuarie a anului 1788. George Gordon Byron, devenit mai tîrziu Lord Byron, era fiul căpitanului de gardă John Byron, poreclit Jack Nebunul și al Doamnei Byron, născută Catherine Gordon of Gight.

Treizeci și cinci de ani mai tîrziu, după o existență zbuciumată, presărată de scandaluri (e acuzat pînă și de-o relație incestuoasă cu sora sa vitregă, Augusta), cu o operă adulată și contestată în egală măsură, fascinat de Levant, dar mai ales de Elada, Byron se alătură cauzei grecești în războiul pentru independență și la 14 iulie 1823 pleacă spre Grecia. Ajuns pe insula Cephalonia e primit ca un adevărat erou. De aici, la sfîrșitul lui decembrie, pleacă spre Missolonghi unde, la 4 ianuarie anul următor, e primit cu aceleași onoruri.

Era o iarnă grea și, deși ceilalți abia suportau gerul și vremea rea, Byron se simțea minunat și se arăta încrezător în șansele lor. În zorii zilei sale de naștere le spune prietenilor care-l așteptau să îl felicite: „Vă plîngeați mai zilele trecut că nu mai scriu versuri – azi e ziua mea de naștere, și am terminat tocmai cea ce cred că e mult mai bun decît ce scriu de obicei”¹ Apoi le citește versurile care aveau să fie găsite mai tîrziu în jurnalul său însoţite doar de cîteva cuvinte: „22 ian.; astăzi împlinesc 36 de ani”²

Fără să bănuiască, Byron scrisese ultima lui poezie Astăzi împlinesc treizeci și șase de ani³ (On This Day I Complete My Thirthy-Sixth Year) care va apărea abia la sfîrșitul anului, la 29 octombrie în Morning Chronicle. Un poem ale cărui versuri, prin prisma a ceea ce avea să se întîmple peste doar cîteva luni, devin aproape profetice.

Să înceteze inima-mi să bată
De nu mai e în stare-a le trezi
Pe altele! Dar chiar de nu mi-e dată
Iubirea, voi iubi!

Mi-s zilele ca frunza-n pragul iernii;
S-au dus ale iubirii fructe, flori…
De-aci-nainte caznele și viermii
Mi-or fi însoțitori!

Așa începe cel care avea să devină un testament involuntar. Sînt versuri pline de tristețe ale cuiva care se simte gol pe dinăuntru, care întrezărește deja capătul drumului (Mi-s zilele ca frunza-n pragul iernii), pentru care „ale iubirii fructe, flori” s-au dus, dar care, deși i se refuză iubirea, tînjește după ea. El care iubise și fusese iubit cu atîta patimă, care scrisese versuri de-o uluitoare frumusețe:

Ea lunecă-n splendoare, lesne, —
Ca-n asfințit un stol de nori,
De soare-nvăpăiați, și-n bezne
Lumină-s ochii lucitori, —
Mai gingașă, din cap la glesne,
Ca raza tainică din zori.⁴

gustă amarul singurătății și al părăsirii, mai ales că-n ultimii ani prezența morții se făcuse tot mai simțită: în primăvara lui 1822, îi moare fiica Allegra, în vîrstă de doar cinci ani, iar peste cîteva luni îl pierde și pe prietenul drag Shelley într-o furtună pe mare, după ce cu doar un an înainte Keats murise de tuberculoză.

Grecia însă, cu tumultul luptelor care-l înconjoară, naște speranța unui alt început:

Dar nu astfel și nu aici se cade
De-aceste gînduri să mă las, azi, dus,
Cînd gloria atît de bine-i șade
Eroului răpus!

În jurul meu văd Grecia, noianul
De săbii și de flamuri, revărsat.
Mai slobod nu e nici chiar Spartanul
Pe scutul său purtat.

Elada, gloria ei trecută, pe care el e chemat s-o învie, îi oferă șansa unei renașteri, a regăsirii spiritului apropiat idealul antichității:

Deșteaptă-te (nu Grecia, ea-i trează!)
O, spirite al meu! Te-ntreabă cine
Îți poate fi o rudă mai vitează,
Apoi țintește bine!

Doboară-ți pasiunile mărunte,
Nevrednice de un bărbat viteaz!
La zîmbetele Frumuseții crunte,
Nepăsător fii azi!

Sau îi poate da o moarte de erou: „Pentru a morții patrie ne-nvinsă / Dă-ți sufletul, luptînd!”.

Doar că viața îi pregătise un alt destin. Înaintea atacului plănuit asupra fortăreței de la Lepanto, la mijlocul lui februarie, Byron cade bolnav și remediul obișnuit în acea vreme, luarea de sînge, îl slăbește și mai mult. Își revine pe la sfîrșitul lui martie, dar peste cîteva zile, la 9 aprilie îl doboară un atac de febră, după ce, pe mare, o ploaie îl udase pînă la piele. Îngrijirile medicale (din nou i se ia sînge) nu fac decît să înrăutățească situația astfel că peste zece zile, din care ultima petrecută în agonie, în 19 aprilie 1824, la Missolonghi, Lord Byron se stinge.

Cu șapte ani înainte în Cîntul al patrulea din Pelerinajul lui Childe Harold, Byron scrisese despre sfîrșit ca despre o eliberare:

Sfîrșit-am truda… Vocea mea răsună,
Stîrnind ecouri, cea din urmă oară.
Se stinge-un vis prea lung cîntat pe strună
Ca torțele ce bezna-mi luminară.
Ce-i scris, e scris…⁵

În Grecia sînt organizate funeralii naționale care pun capăt luptelor pentru o vreme, iar în Anglia moartea lui a fost primită ca un șoc. „Întreaga lume mi s-a părut mai întunecată atunci” își va aminti, mai tîrziu, Tennyson; avea doar 14 ani în acele zile. Mulțimi de oameni au venit să-i vadă sicriul în cele două zile cît a stat la Londra. Deși prietenii au cerut ca rămășițele să-i fie îngropate în Colțul Poeților din Westminster Abbey, cererea le-a fost refuzată din cauza „moralității îndoielnice” a poetului. Abia în 1969, cînd s-au împlinit 145 de ani de la moartea lui, a fost așezat un memorial. Byron a rămas să-și petreacă eternitatea în cimitirul bisericii St. Mary Magdalene din Hucknall, Nottingham, iar inima se spune că i-a fost oprită în Grecia. Mai tîrziu lîngă el va fi înmormîntată și fiica sa, Ada Lovelace, care moare de cancer tot la 36 de ani.

În curgerea anilor, două versuri din ultimul poem par a închide în ele destinul nefericit nu doar al lui Byron, ci al întregii generații romantice:

If thou regret’st thy Youth, why live?⁶