♭ La bloc, iubirea și ura de vecini: pe cine, cît și de ce

Dulce ca agurida e traiul la bloc

Aceasta ar fi fost o variantă de titlu, dar mi-am spus că prea puțini își mai amintesc ce-i agurida¹ și-apoi trăim în lumea în care titlurile sînt veritabile cîrlige, de ce să nu mă las și eu pradă ispitei uneori și să mă delectez cu plăceri facile spunînd invers ceea ce ar fi trebuit spus de-a dreptul?

Mulți dintre noi am gustat, fie și-ntr-un popas de cîteva nopți (pentru cei cu-adevărat norocoși care-și duc traiul la casă), din dulcele trai al blocului, al trăirii împreună. Uneori, definitorii pentru acesta au fost spațiul mult prea mic de tip cutie de chibrituri, parcările pline de cîini vagabonzi și de mașini părăsite, praful ori culoarea de șobolan a blocurilor, dar, în fiecare caz, a existat o constantă – panoplia caracterelor vecinilor. Cum e sfîrșit de vară, cald și unii dintre noi încă lîncezesc prin concedii, mi-am spus că o trecere în revistă a unora dintre ele ar putea fi, pentru cîteva clipe, o veritabilă oaza de relaxare.

Într-o ordine oarecare, iată-i pe cei ce ne iubesc și pe care sînt convins că, la rîndul vostru, îi iubiți nemăsurat (nota bene masculinul și femininul sînt interschimbabile, după caz și dispoziție):

• vecinul știut de-o viață, care-ți zîmbește cînd te salută, mereu săritor, de care te leagă năzbîtiile copilăriei, dar care pe-ascuns îți zgîrie mașina, îți povestește slăbiciunile altora și poftește în taină la nevastă-ta;
• vecinul abia mutat care nu s-a hotărît nici dacă și nici cum să te salute, căci încă nu știe ce hram porți, iar cînd în sfîrșit s-a decis relațiile sînt atît de clare între voi c-o înclinare plină de înțeles a capului e de ajuns;
• vecina gazelă cu care, în copilărie, te jucai de v-ați ascunselea, o împingeai și n-o prea băgai în seamă, dar care, acum, ajunsă femeie se joacă cu poftele tale ca o mîță cu șoarecele abia prins, doar că, oricît te-ai amăgi, tu știi că joaca de-acum dintre voi nu va duce și la sfîșierea atît de dorită (masculinul se întrupează în vecinul abdomen pătrățele / spate lat);
• vecina etern pensionară care pare a fi la fel de bătrînă pe cît era cînd te jucai în pantaloni scurți și căreia, de-a lungul anilor, vizorul i-a lăsat un semn rotund în jurul ochilor;
• vecinii cronică care știu și-au văzut tot despre toți și despre toate;
• vecinul nepăsător care, sătul de toate și de toți, hotărăște într-o zi că singura lui dragoste e bormașina și că, doar folosind-o cît mai des, reușește să evite depresia;
• vecinul cu burtă, neapărat băutor de bere, care se-mbată de trei ori pe săptămînă, uneori și mai des, întotdeauna cînd e meci, care-și urlă fericirea ori nefericirea, după caz, pe fereastră, bate-n pereți din aceleași motive, și care, istovit ori preafericit, își aruncă suta de kile pe podea ca să-ți încerce trăinicia lustrelor la cutremur;
• vecinul iubitor de muzică la modă, cu mașină lucitoare și haine țipătoare, care-și urmează și desăvîrșește pasiunea la orice ceas din zi și din noapte;
• vecinul lăutar, cu sacou de profesor universitar și aroganță de academician;
• vecinii copii care sar și țipă și cărora nimeni nu le poate spune nimic, nici măcar ai lor părinți, doar pentru că-s copii;
• vecina cu tocuri n-are vîrstă și crede că tocurile ei nu fac zgomot, mai ales dimineața devreme ori noaptea, ale celorlalte da și încă ce zgomot! – să tot ieși și să te iei de ele;
• vecinii mostre care transformă casa scărilor în palatul parfumurilor;
• vecinul petardă pentru care fiecare zi e Anul Nou și trebuie sărbătorită ca atare;
• vecina gospodină desăvîrșită care umple scara cu miros de tocăniță și de untură rîncedă;
• vecinii telepați ori ventriloci care-ți îți răspunde la salut în gînd ori cu un tremur nedefinit al buzelor;
• vecinul cu noroc care cîștigă la loterie ori nu, dar într-o zi vă dă dracului pe toți și pleacă;
• vecinul cititor care, epuizîndu-și biblioteca, îți împrumută corespondența – este printre puținii pe cale de dispariție, căci nu prea mai există corespondență;
• vecinul muzicant care, la orice oră din zi și din noapte, folosește țevile de încălzire pe post de diapazon ori xilofon;
• vecinii ceas cu cuc care știu cît trebuie să dormi, dar mai ales la ce oră să te culci și la care să te trezești;
• vecinii gară în al căror apartament ai impresia că locuiește tot orașul. În unele locuri, în lumea bună, sînt cunoscuți ca vecinii vot flotant;
• vecinul inginer-economist, laureat Nobel, care-a descoperit cum să consume apă negativ și care pune pierderile astronomice ale asociației pe seama destinului trist și implacabil căruia trebuie să i ne supunem plini de stoicism și care cerul primul o verificare știind că nimeni nu va face nimic.

Numărul celor vrednic de dispreț ori de ură, spre liniștea noastră, este însă cu mult mai mic:

• vecinul invizibil din al cărui apartament nu se-aude nici un zgomot de crezi că s-a mutat de mult în vreo țară străină, pe care abia-l recunoști cînd îl vezi și prin urmare îl lași să te salute el primul, și care, supremă aroganță, ascultă muzică clasică și n-are nici 3D, nici Ultra HD, nici Home Cinema, ci doar două boxe amărîte ori un radio monofonic;
• vecinii familie numeroasă, cu copiii bine crescuți, din apartamentul cărora, în ciuda numărului lor nu se aude zgomot, care te salută de fiecare dată și care, de multe ori, nu te privesc în ochi ca și cum sărăcia lor, dusă însă demn, ar fi motiv de rușine;
• vecinii intelectuali de modă veche (învățători, profesori, doctori, ingineri) care, rămași singuri din varii motive, își trăiesc pensia ieșind de două ori pe zi: dimineața pentru cumpărături și după-amiaza ori seara, în funcție de anotimp, pentru o plimbare lungă în care să-și aducă aminte;
• vecinii nefiresc de liniștiți, din apartamentul cărora nu se aude niciodată gălăgie, care salută și care nu bîrfesc și care cu siguranță ascund ceva.

Acum mulți ani, pe cînd eram puber și credeam că doar eu înțeleg lumea, o rudă îndepărtată, un cioban uitat de ani, coborît cu greu din satul de munte ca să se caute de-o boală ce-l sîcîise peste iarnă, și care-a stat la noi doar o noapte mi-a spus, a doua zi dimineața, că iubirea de vecini e ca iubirea de arginți – ispititoare și otrăvitoare, dar nu fără răsplată în ea, căci îți scurtează zilele și așa inutil trăite în bloc, la oraș. Dar ce știa el? Oricum lumea lui, fără s-o bănuiască cineva, era deja în agonie…