♭ Cardul de credit și fericirea iluzorie a ratelor fără dobîndă

Visceral, urăsc băncile. Le-am urît dintotdeauna și nu din cauza unor experiențe nefaste. Din fericire, am învățat devreme să mă întind cît îmi este plapuma și să evit cît pot orice tip de credit, iar o oarecare educație financiară m-a ajutat să înțeleg mecanismul profitului și să nu mai cred tot fumul pe care mi-l suflau în față angajații atît de binevoitori ai acestora și care nu se gîndeau decît la prosperitatea mea. Ca o notă marginală, mi-a luat o eternitate să conving cîteva bănci (și aici trebuie să mulțumesc GDPR-ului) să nu mă mai sune și să-mi ofere credite extrem de avantajoase.

Nu, le urăsc pentru că, sub firme colorate și luminoase, între sloganuri care anunță nețărmurita grija față de client, se ascunde o nepăsare crasă și un dispreț năucitor — care dintre voi a reușit să renegocieze contractul standard, bine, guvernatorul BNR și alți potentați ai zilei sînt automat excluși, sigurul și adevăratul scop al acestor entități financiare fiind doar creșterea profitului.

O vreme m-am amăgit să cotizez la o Casă de Ajutor Reciproc (celebrele CAR-uri), dar curînd mi-am dat seama că nici această variantă financiară nu-mi e de prea mare folos și mi-am strîns singur un fond de urgență.

Cînd m-am angajat, o bună perioadă am refuzat să am un card bancar unde să-mi fie virat salariul și am cedat abia cînd instituția unde lucram, la rîndul ei, a refuzat să mai facă plăți în numerar la chenzină. E drept că și băncile își schimbaseră oarecum politica (criza din 2008 a avut și multe efecte benefice) și nu mai încasau comisioane pentru orice nimicuri.

Apoi a apărut moda cardurilor în plăți în rate egale, fără dobîndă și cîțiva ani le-am ignorat, pînă cînd o ofertă a unei bănci mi s-a părut extrem de atractivă. Am studiat cu atenție condițiile și, cum nu am găsit clauze ascunse, aventura a început. Întîi timid cu o limită de bun simț — 2000 de lei, cumpărături rare, apoi am crezut că am nevoie de 3000, apoi de 5000 și am fost cît pe ce să ajung la pragul de 10000.

Cumpărăturile deveniseră o adevărată plăcere, mi se părea că nici măcar nu cheltuiesc — înmînam vînzătorilor o bucată de plastic și cheltuiam niște bani fictivi pe care urma să-i returnez începînd de luna viitoare și nici măcar pe toți o dată, ci în rate întinse uneori de-a lungul unui an întreg, nimic imposibil, de nesuportat. Doar că ratele s-au adunat, iar într-o lună au ajuns aproape de 1000 de lei și-atunci am început să studiez extrasele de cont.

Într-adevăr, nu plătisem nimic în plus, eterna mea grijă de a nu întîrzia se manifestase și-n acest caz, problema o reprezentau cumpărăturile în sine. O analiză amănunțită mi-a arătat că multe dintre ele s-au dovedit mai tîrziu inutile și că mai mult de jumătate fuseseră cumpărate sub impulsul momentului încercînd să răspund unor nevoi artificial create de consumerism.

Am economisit mai mult decît o făceam de obicei și, în cîteva luni, am reușit să acopăr ceea ce datoram și mi-am lichidat cardul spre nemulțumirea angajatului care a tot încercat să mă convingă de nenumăratele avantaje la care dădeam cu piciorul dintr-un moft — nu-i mărturisisem adevăratele motive, dar renunțarea nu putea căpăta în ochii lui decît hainele neseriozității și neînțelegerii adevăratului mers al societății, al vieții în general.

Ce m-a învățat experiența creditului în rate egale, fără dobîndă? Că acum sîntem înșelați în moduri cu mult mai perverse și că astăzi psihologia joacă un rol tot mai important în acțiunile marilor entități financiare.

Sentimentul de vină, înnăscut în majoritatea dintre noi (cu excepția unor cazuri patologice), în ceea ce privește cumpărăturile impulsive și inutile ne e alinat de gîndul că nu există dobîndă, că nu vom da înapoi peste prețul cu care am cumpărat. În subconștient, cînd facem astfel de cumpărături, uneori chiar ne gîndim că acel produs e gratis, căci conturile în care ne ținem banii reali nu ne sînt afectate.

Abia fericirea băncilor e desăvîrșită: banii circulă, comisioanele se adună de la cumpărători (căci la cardurile de credit există un comision de administrare, lunar ori anual, nu foarte mare, dar există) și comercianți, iar aceștia din urmă jubilează și ei contabilizînd, de la an la an, creșterea vînzărilor.

O societate prosperă, am putea spune, dar o societate în care casele și viețile ni se umplu de lucruri care, după o falsă fericire inițială, ni se arată inutile și apăsătoare. Și perversiunea abia începe, căci mulți dintre noi pentru a înăbuși sentimentul de vină se avîntă în alte cumpărături.

Cumva trebuie să învățăm că, mai ales astăzi, nimic nu este gratis, că, mai devreme sau mai tîrziu, tot vom plăti un preț. Uneori acesta e numărat în bani, dar, de cele mai multe ori, în ceasurile noastre de trudă irosite în cumpărături la fel de inutile pe cît e și cernerea vîntului.