♭ Cenzura în vremea pandemiei
În primele zile ale lui 1990, cînd ne-am întors la școală, profesorii, pe rînd, ne îndemnau să rupem din manuale filele pe care se lăfăia portretul atît de cunoscut al Tovarășului. Unii dintre noi o făcuseră deja, ba eu îmi amintesc că decupasem și stema de pe steaguri lăsînd paginile cu găuri în ele. Mutilarea manualelor era atunci modul meu de a spune că-mi pasă, manifestarea unui curaj căruia, în zilele din decembrie, prea mic fiind și mult prea departe de miezul evenimentelor, nu-i găsisem împlinire.
Eram într-a cincea și nici măcar n-apucasem să mă obișnuiesc cu profesorii, dar simțeam că, pe lîngă trecerea în ciclul gimnazial, o schimbare cu mult mai importantă avea să urmeze.
Ce m-a marcat însă în acele zile de școală liberă (totul era dintr-o dată liber în acele zile) a fost prima oră de istorie, singura, dintre toate de-atunci, pe care mi-o amintesc și astăzi extrem de clar. După momentul amintit de „curățare” a manualului și a ruperii portretului în nenumărate fîșii, profesoara, extrem de tînără, ne-a pus să deschidem caietele și să rupem paginile de început în care era înfierată religia, iar în notițele din caiete să schimbăm peste tot î. e. n.1 sau e. n. cu î. d. Hr. și, respectiv, d. Hr.. Se voia atunci un gest reparatoriu pentru toți anii în care nu am avut voie să amintim de religie ori de Hristos. Fie vorba-ntre noi, cît de curînd cred că vom trăi un fenomen invers, dar despre asta altădată.
Dintr-o dată programul la televizor nu mai dura doar cîteva ore seara, din care mare parte dedicate Tovarășului și realizărilor epocii socialiste, ziarele puteau fi în sfîrșit citite, ca să nu mai pomenesc de numărul amețitor cu care se înmulțeau.
Librăriile erau pline și, pe străzile de promenadă ale orașelor, apăruseră măsuțe pe care se-ngrămădeau titluri de tot felul: bestsellerurile momentului, cărți de istorie, de filosofie, de astrologie, de parapsihologie, un amestec unic de cărți adeseori prost traduse, tipărite pe o hîrtie mizerabilă, cu coperte lucitoare ce înfățișau viețile unor personaje frumoase, fericirea Occidentului la care dintr-o dată năzuiam.
Adevărul umbla pe stradă urlat dintr-o mie de guri. Și nu, nu e vorba de ziar. Citeam cu nesaț și descopeream nu doar minciunile vechiului regim, dar și ce-nseamnă democrație. Momente istorice pe care le crezusem adevărate, de nezdruncinat, erau niște minciuni. Dar, în timp, ceva începuse să nu-mi dea pace și cumva întrezăream că istoria e scrisă de învingători2.
Cîțiva ani petrecuți afară la care s-au adăugat și o lărgire a lecturilor mi-au dovedit că Occidentul e departe de imaginea creată la noi — deținătorul absolut al adevărurilor morale, sociale, etice, economice și ce mai vreți să adăugați. Așa cum la noi interbelicul a fost departe de a fi o epocă de aur, că regalitatea și partidele politice au avut destule păcate, că pentru majoritatea populației, rurale ori urbane, viața a fost departe de paradisul clamat cu atîta tărie și încăpățînare.
Și cuvîntul propagandă s-a întors iar să mă bîntuie.
Treptat am înțeles că, de prea puține ori, sîntem în stare să percepem, sub toate formele ei, lumea așa cum este și că, mai mereu, imaginea ei este una fabricată, că, inconștient ori nu, alegerea imaginii pe care o privim ne va defini viețile.
Expunerea repetată la o singură poveste face însă ca percepția noastră să fie denaturată, iar reacțiile noastre se pot circumscrie cu ușurință unor ideologii ori unor monștri.
De asta poate cea mai importantă libertate este cea a cuvîntului, posibilitatea de a pune la îndoială atît versiunea oficială a adevărului. E-adevărat că uneori apar derapaje, că iau naștere teorii conspiraționiste absurde, dar să creezi un Minister al Adevărului ar fi trebuit să fi înțeles deja (vă mai amintiți comunismul?) că nu ajută.
Ceea ce e absurd trebuie combătut, nu interzis. Cînd se incită la ură ori la crimă este cu totul altceva și atunci legea trebuie să prevaleze.
Ne plîngem de fenomenul fake news, dar aceste plîngeri au început doar cînd ni s-a părut că ar fi influențat rezultatul pe care-l așteptam. E celebră așa-zisa ingerință a Rusiei în ultimele alegeri prezidențiale din S. U. A. și mi s-a părut de-a dreptul rizibilă încrîncenarea de a căuta un țap ispășitor. Întrebarea mea a fost întotdeauna dar serviciile secrete americane ce au făcut? Nu mai sînt cele mai puternice din lume? Nu cumva rezultatul acestor alegeri a venit ca o urmare firească a tot ce s-a întîmplat în ultimii ani?
Dar deja este un subiect mult prea vast pentru un articol mărunt ca al meu. Și deja sînt prea mulți gînditori care să întoarcă pe toate fețele ce s-a întîmplat ori ce va urma să se întîmplă.
Ce mă frămîntă acum este însă modul în care ANCOM, la adăpostul stării de urgență, a început să suspende accesul la unele site-uri. Site-uri care ar fi propagat diverse știri ori informații false. Mă întreb însă cine a decis adevărul ori falsitatea informațiilor pe care le transmiteau, mai ales în această perioadă în care, pe zi ce trece, tot ceea ce am crezut că știm despre acest virus ori despre pandemie se dovedește a fi în mare parte fals.
Mulți bloggeri ori jurnaliști s-au arătat satisfăcuți că astfel s-ar fi închis niște trompete ale propagandei „ruse”, ale grupărilor antivaccinare etc. Le-aș aminti însă că mîine s-ar putea ca ei să scrie ceva care nu va fi în acord cu ceea adevărul și site-urile lor să fie interzise. Să le amintesc de dreptul de semnătură din perioada comunistă? Care ți se putea lua? Că Lucian Blaga a fost lipsit de acesta?
O reacție normală a avut Avocatul Poporului care a solicitat clarificări Grupului de Comunicare Strategică, considerînd că prin astfel de acțiuni se restrînge libertatea de exprimare:
Avocatul Poporului precizează că nici decretul privind instituirea stării de urgență, nici cel privind prelungirea acestei măsuri nu menționează libertatea de exprimare între drepturile al căror exercițiu urmează să fie restricționat în această perioadă.
Da, celebra stare de urgență. Cea prin care România, invocînd articolul 15, a limitat exercitarea unor drepturi și libertăți, prin derogarea de la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Răspunsul Consiliului Europei, potrivit Adevărul, a fost extrem de tranșant:
Măsurile de urgență luate în cazul epidemiei de COVID-19 nu necesită activarea derogării de la CEDO.
Am renunțat atît de ușor la destule drepturi și libertăți, una (cea de exprimare) în plus sau în minus e ușor trecută cu vederea. Cîți au ridicat glasul, cîți au pus sub semnul întrebării nu doar deciziile, ci și tot ce ni s-a comunicat în aceste luni?
Nu ați observa cum, în ultima vreme, au dispărut vocile contestatare? Cum nimeni nu mai e gata să moară cu adevărul de gît? Iar buletinele de știri mestecă fără încetare aceleași cifre aceleași sloganuri?
China, prin practicile privind internetul, era înainte un exemplu negativ. Aceeași Chină care, la începutul lui februarie, era blamată pentru măsurile extreme de izolare pe care le-a impus populației, măsuri pe care și noi le-am implementat fără să clipim, cu zîmbetul pe buze chiar.
Nimeni nu ne spune ce va fi peste o săptămînă ori peste o lună ori peste un an pentru că nimeni nu știe, dar se înghesuie să pună pumnul în gură lui X și lui Y. Mîine sub aceste inițiale cine știe de nu se va ascunde numele meu, al tău? Iar poimîine s-ar putea să nu mai existe nici o voce care să amintească că există dreptul la viață, la sănătate, la muncă, la liberă exprimare…
O lume imposibilă? Am fi jurat cu mii de mîini și milioane de guri la sfîrșitul anului trecut dacă ni s-ar fi prevestit zilele de-acum.
