muntele lăuntric,

Cine sîntem cu adevărat?

„Ce s-a întîmplat cu mine?” se întreabă Gregor Samsa cînd se trezește transformat într-o gînganie înspăimîntătoare. Cine sîntem? Ce ne definește cu adevărat? Ce-s trupul, mintea, sufletul? Ce este eul?


de E. I. Pribeagu · marți, 7 septembrie 2021
georges de la tour la madeleine au miroir c 1635 1640
Georges de la Tour, La Madeleine au miroir, c. 1635-1640

Asemeni lucrurilor ori întîmplărilor simple, răspunsurile la întrebările banale, atunci cînd nu sînt mestecate prea des, cu un aer ușor meditativ și arogant, sînt cele care ne definesc cu adevărat viețile.

Cine sîntem?, dar mai ales Cine sînt?, întrebări pentru care măcar de cîteva ori în viață ar trebui să ne găsim timp, de n-avem norocul să ni se-arate în momentele profunde ale unor crize de tot felul (boală, pierderi), cînd însăși existența ne e pusă sub semnul întrebării…

Cel mai simplu și mai la îndemînă răspuns îl reprezintă trupurile noastre, cele care ne poartă asemeni unor corăbii prin lume, cele care, vizual, alcătuiesc imaginea pe care ceilalți și-o apropie la început și care, de cele mai multe ori, rămîne pentru totdeauna să ne poziționeze în relația cu ei.

Adeseori ne lăsăm definiți de bunurile pe care le posedăm (mașini, case, haine, accesorii de tot felul), de cariere, de cît de inteligenți ori de descurcăreți sîntem, uitînd că:

Deșertăciunea deșertăciunilor […] toate sînt deșertăciune.

Ce prisosește omului din toată osteneala sa, care se trudește supt soare?

Neam trece și neam vine, și pămîntul în veac stă.

[…]

Ce este ce a fost? Ceea ce va să fie și ce este ce s-a făcut? Aceea ce se va face; și nimic nu este nou supt soare.

Nici nu va grăi și va zice: iată acesta este nou, că a fost în veacurile care au fost înainte noastră.

Nu este pomenire de cei dintîiu, și încă nici de cei de după aceea au fost, nu-și vor aduce aminte, cei ce vor fi pe urmă.

Ecclesiastul 1, 2-4; 9-111

Ori de cei pe care îi numim ai noștri (părinți, soț, soție, copii ori nepoți, rude de tot felul), neamul — șirul al cărui capăt e întunecat în trecut, imposibil de întrezărit măcar, și pe care-l credem infinit în viitor, dar care e la fel de iluzoriu ca toate cele trecătoare ale lumii. Căci de cîte ori nu sîntem părăsiți, de cîte ori cei pentru care am fi fost în stare să ne punem chezași cu propria viață se dovedesc slabi, nerecunoscători, în definitiv la fel de umani ca noi înșine?

Ori de imaginea monstruoasă pe care lumea a adunat-o din cioburi de tot felul și i-a lipit eticheta numelui nostru? O imagine pe care, de sîntem slabi, o lăsăm să ne stăpînească cu totul și să nască, la rîndul ei, crize identitare profunde.

Într-o bună dimineață, cînd Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gînganie înspăimîntătoare. Zăcea întins pe spatele său tare ca o carapace și, cînd ridica puțin capul, își vedea abdomenul cafeniu boltit în sus și divizat în segmente rigide, de forma unor arcuri ; plapuma abia se mai ținea să nu alunece cu totul de pe această proeminență. Nenumăratele lui picioare, jalnic de subțiri în comparație cu dimensiunile sale de altădată, îi tremurau, neajutorate, înaintea ochilor.

«Ce s-a întîmplat cu mine ?» îi trecu prin gînd. Nu era vis. În jur se afla camera lui liniștită o adevărată cameră omenească, deși cam mică cuprinsă între cei patru pereți pe care-i cunoștea atît de bine.

Franz Kafka, Metamorfoza2

Întotdeauna mi s-a părut mult prea facilă lectura în care transformarea pe care o suferă trupul lui Gregor Samsa e cea care-l arată monstruos, care justifică izolarea lui, perceperea lui ca pe ceva care trebuie ascuns, care nu e vrednic să se-arate ochilor… Și totuși mă-ntreb de nu cumva adevărata metamorfoză e a celor din jur și de nu cumva aceștia sînt monstruozitatea?

Sîntem oare definiți de acel ceva pe care-l descoperim că pîndește înăuntru și își arată colții în clipele de deznădejde cînd, din toate părțile, ne năpădesc veștile dezastrului:

Și iată au fost într-o zi feciorii lui Iov, și fetele lui beau vin în casa fratelui lor celui mare.

Și Iată vestitor a venit la Iov, și a zis lui: perechile de boi arau, și asinele pășteau aproape de dînșii. Și venind prădătorii le-au luat, și pre slugi i-au ucis cu sabia, și scăpînd eu singur am venit să-ți spun ție.

Încă grăind acesta, venit-a alt vestitor la Iov, și i-a zis lui: foc a căzut din cer, și a mistuit oile și pre păstori așijderea i-a ars, și scăpînd eu singur, am venit să-ți spun ție.

Încă grăind acesta, a venit alt vestitor la Iov, și i-a zis lui: Haideii au făcut asupra noastră cei cete, și au înconjurat cămilele și le-au luat, și pre slugi i-au ucis cu sabia, și a scăpat eu singur, și am venit să-ți spun ție.

Încă acesta grăind, alt vestitor a venit, zicînd lui Iov: feciorii tăi și fetele tale mîncînd și bînd la feciorul tău fratele lor cel mai mare, fără de veste a venit un vînt mare despre pustei, și a zguduit cele patru unghiuri ale casei, și a căzut casa preste feciorii tăi, și au murit, și am scăpat eu singur, și am venit să-ți spun ție.

Iov 1, 13-193

Ori sîntem acel ceva care trecut prin suferințe inimaginabile, pe care nu credea că va fi în stare să le îndure, care, de fiecare dată cînd a crezut că a găsit nu doar adîncul cel mai adînc, ci și suferința imposibil de purtat, a suferit o nouă cădere și s-a prăbușit într-o groapă și mai întunecată? Acel ceva care, dincolo de cuvintele sunătoare, e singurul care ne înnobilează cu adevărat.

Ori ceea ce, înăuntru, în cel mai ascuns colț al ființei noastre, așteaptă, gata să sfîșie la momentul potrivit întreaga butaforie căreia i-am spus eu, viață și pe care mult prea puțini avem curajul nu să-l înfruntăm, ci să-l privim măcar cîteva secunde în ochi.

Suferința, durerea și cum le facem față ne definesc la modul cel mai profund, dar depășirea lor, hainele pe care le îmbrăcăm după, ochii cei noi pe care i-am primit și cu care cu greu ne obișnuim să privim din nou ne oferă primele imagini ale potecii pe care o străbatem în drumul spre sine, spre mîntuire.

Și nu cumva abia atunci cînd în urmă nu mai vedem decît rămășițe de cenușă ce fumegă stins, cînd răzbind într-o poiană prin care lumina slabă a răsăritului se cerne fîșii printre trunchiuri bătrîne, dăm peste o ciută care, pentru o clipă doar, încremenește și, privindu-ne în ochi, ne dezvăluie singurul înțeles al lumii, al nostru; nu cumva în oglindirea noastră în apele limpezi ale ochilor jivinei, în privirea blîndă ne întrezărim pentru prima oară cu adevărat?

Și cît de greu, de neînțeles e cînd chiar tu ești cel care cade, cel care, fără să știe, fără s-o fi dorit vreodată, pornește, orbește, în căutarea unei asemenea poieni.

În urmă cu mai bine de jumătate de an trei ani credeam că totul e, în mare parte, așezat pentru mine, dar cît m-am înșelat! Și-n ce călătorie aveam să mă trezesc, rătăcind într-o selva oscura, căutîndu-mă, pierzîndu-mă ori ascunzîndu-mă înfricoșat de întunericul ce căuta să mă-nghită, gustînd pînă la fund paharul lui Dante:

Pe cînd e omu-n miezul vieții lui
m-aflam într-o pădure-ntunecată,
căci dreapta mea cărare mi-o pierdui.

Amar mi-e să vorbesc cît de-nfundată
pădure-a fost, încît de-a ei cumplire
gîndind la ea mi-e mintea-ncrîncenată!

Un strop mai mult de-amar și m-ar răpune!

Dante, Divina Comedie, Infernul, Cîntul I4

Muntele lăuntric s-a ițit dintr-o dată înainte-mi, înghițind soarele, luna și celelalte stele. A început o călătorie pe care nu că n-o prevăzusem, dar nici măcar nu credeam ca aș fi în stare s-o încep, cu atît mai mult să mă aventurez în hățișurile ei…

Despre ce am descoperit, pierdut (aproape totul) ori cîștigat sfîșietor de greu (mult prea puțin pentru cel de-atunci, enorm pentru cel de-acum) voi începe să las însemnări aici nu doar pentru că-mi doresc să rămînă o amintire a ce-a fost, ce încă mai e, ci pentru a încerca să limpezesc și purific ultimele luni, dar și pentru că simt că drumul nu și-a găsit capăt și pentru că presimt că mai sînt vîrfuri de urcat și prăpăstii în care să mă prăbușesc. Și mai e ceva: așa cum de-a lungul lui am avut călăuzele mele, fără de care n-aș fi fost în stare nu doar să pășesc, ci, mai întîi, să mă ridic, scriu pentru ca puținele pagini ce vor urma să fie un reazăm oricît de slab pentru cel ori cea care va crede că nădejde nu mai există și că negrul cel mai negru e singura culoare a zilei, pentru ceasurile cînd demonul amiezii se dezgolește nesfîrșit de ispititor, imposibil de alungat…

Articol publicat inițial în 7 martie 2019

  1. Biblia, Ediția Sfîntului Sinod, București, 1914 

  2. Franz Kafka, Metamorfoza și alte povestiri, traducere din limba germană de Mihai Isbășescu, Editura Polirom, Iași, 2012 

  3. Biblia, ed. cit. 

  4. trad. George Coșbuc 

distribuie



Cele mai citite

· ‣ Tihna pierdută a iernilor de altădată
26 ian. 2019 · E. I. Pribeagu
· Cinci cărți care nu m-au lăsat să dorm
29 apr. 2017 · E. I. Pribeagu

Abonare
RSS
Contact
E-MAIL
Conectare

Similare

· Povestea unei pasiuni „sîcîitoare”…
12 apr. 2019 · E. I. Pribeagu