Cireșe, o după-amiază de vară și-o carte

Uneori patima lecturii se naște într-o după-amiază de vară, într-un sat de munte, lîngă o strachină cu cireșe pietroase, în mijlocul copilăriei…

Ciudate-s hățișurile memoriei

că uneori, după mult prea mult timp, cînd te rătăcești în labirint riști să nu mai recunoști ceasurile la care ai fost martor, să ți se-arate străine ori, și mai rău, ca amintiri pe care le-ai crezut întru totul ale tale să fie de fapt strînse din cărți sau din viețile altora. Cele pe care le-aștern acum mă amăgesc că-mi aparțin întru totul.

S-a întîmplat atît de demult că vîrsta nu mi-e limpede. Să fi avut șapte, opt ani. Eram în satul bunicilor, undeva la poalele munților. Era o după-amiază de vară, zi de sărbătoare, ne întorsesem de la biserică, mîncasem, bunicul se ascunsese-n în grădină să se odihnească la umbra unui prun, iar bunica ațipise într-o cameră răcoroasă ca o pivniță.

De fiecare dată cînd îmi amintesc acea zi

întotdeauna intru pe poartă, pășesc încet pe caldarîmul curții, cu infinită grijă ca și cum aș face-o pentru prima dată, cum mă orbește lumina, îmi pun mîna dreaptă streașină și, cu ochii strînși, mă văd așezat pe prag. Sînt atît de mic că nu mă recunosc, dar poziția îmi e atît de familiară încît știu că sînt eu.

Pe genunchi am o carte, nu foarte groasă, cu copertele legate într-o pînză a cărei culoare e incertă și doar într-un colț mai păstrează albastrul original. După multe stăruințe din partea mea, bunica o înduplecase pe-o bătrînă să mi-o lase măcar pentru o zi. „Dar asta nu-i pentru copii. Ce, știe el să citească?” a zis femeia, atît de bătrînă că pielea-i era pămîntie, uitîndu-se cu neîncredere la noi. Deși pînă atunci stătusem cu capul plecat de teamă să nu fac cel mai mic gest care s-o supere, n-am mai rezistat și-am vrut să spun ceva, dar bunica mi-a strîns mîna-n palmă și i-a zis că știu, cum să nu știu? „Eu, păcatele mele, eu nu-s în stare să citesc ca el. Să vezi cît de repede dă paginile, și nici nu ține degetul pe carte și citește-n gînd.” Bătrîna s-a uitat cu și mai multă neîncredere, dar în colțul gurii avea un zîmbet ori poate un rid. „O fi dînd doar paginile. Cîți nu-s din ăștia care se fac că citesc. Îmi aduc aminte un popă nici de citit și nici de scris nu știa, dar ce slujbe ținea. Le învățase pe de rost. La ce-i trebuia să citească? Alte vremuri… Uite ți-o dau dumitale, că el e copil. Să ai grijă de ea ca de ochii din cap. Să stai lîngă el cînd citește, să nu rupă paginile, să nu le mîzgălească ori să le-nmoaie-n mîncare. Două zile, atît. Ai înțeles?” și s-a uitat la mine.

A luat o foaie mare de ziar, a scos cartea dintr-un raft, a împăturit-o și i-a dat-o bunicii, iar ea mie. Bătrîna s-a încruntat, dar văzînd cu cîtă putere strîng cartea la piept ne-a făcut semn să plecăm. Cînd să ieșim pe ușă a zis destul de încet, dar îndeajuns de tare încît s-o auzim: „Ține-o o săptămînă! N-o fi foc. Dar s-o aduci întreagă. Vezi că știu fiecare pagină cum arată. Nu mai e carte ca asta în tot satul, ba nu, în toată comuna nu mai găsești una la fel. Cre’ că-n toată valea dacă stau bine să mă gîndesc. Cîte ouă nu i-am dat măicuței ca să mi-o aducă.” (Măicuța era călugăriță care poposea de cîteva ori pe an la ea cu cărți și alte lucruri bisericești aduse uneori, cel puțin așa zicea, chiar din Țara Sfîntă. Venea cu sacoșele pline și pleca cu bani strînși pentru mănăstirea de unde slujea.)

Trecuse un ceas de cînd aveam cartea,

și abia mi-am stăpînit nerăbdarea la masă. Îmi căutasem un loc comod pe prispă și lîngă mine așezasem o strachină cu cireșe mari, cărnoase, inimă de porumbel. O țineam pe genunchi și multă vreme n-am îndrăznit s-o deschid ca și cum ceea ce mi se-ntîmpla nu era decît un vis; mi-era teama ca nu cumva, să nu mi se fure o asemenea fericire la fel de ușor pe cît se mi se îngăduise dintr-o dată. Mai ales că tînjeam după carte încă din iarnă cînd, într-una din serile lungi și plictisitoare, mersesem la bătrînă să ne-nvețe cuvîntul Domnului, cum spunea bunica, iar ea, la lumina candelei și a unei lămpi cu gaz cu sticla afumată, o răsfoise să caute imagini care să ne facă să pricepem mai ușor.

Cartea avea copertele tari, învelite-n hîrtie de ziar destul de murdară, și deși nu era nici foarte mare, nici prea groasă atunci mi s-a părut la fel de mare ca Evanghelia cu ferecătură de argint de la biserică. Mă uitam la ziarul soios și atît de rupt încît de teamă să nu-l stric și mai rău și să mă certe, l-am scos, l-am pus cu grijă lîngă mine și am văzut copertele de pînză pe care abia se mai zăreau umbrele unor litere.

Cînd am deschis-o m-a izbit mirosul de stătut, de praf, și mirosul camerei așa cum îl simțisem în iarnă s-a întors. (Habar n-aveam de Proust pe-atunci, dar tocmai gustasem prima mea madlenă). Inima-mi dădea ghes s-o răsfoiesc în grabă în căutarea pozelor, dar mi-am spus că nu așa se citesc cărțile.

După poveștile bătrînei mă așteptam să fie o carte îngrozitor de greu de citit, din care să nu înțeleg nimic și pe care s-o las de-o parte de la primele pagini, dar n-a fost așa — literele s-au năpustit asupra mea și-n minte mi s-au bulucit imagini, chipuri și întîmplări atît de fabuloase și-atît de cunoscute că de cîteva ori m-am oprit și m-am uitat de-a lungul uliței spre sat, căci simțeam că multe din cele citite încă se-ntîmplă acolo și că, dacă sînt atent, o să-i văd pe cîte unul din istorii cum trece prin fața porții și-mi dă binețe.

Erau întîmplări într-o grădină fabuloasă în care animalele nu aveau încă nume, dar știau vorbi, erau povești despre frați și despre ura dintre ei, despre moarte, despre păcat, despre pedeapsă și plăgi nemaiauzite, despre rătăciri prin deșert, despre războaie și despre regi binecuvîntați, dar care cedau slăbiciunilor omenești, despre ispășire și iertare, despre trădare și despre mîntuire.

Nu-mi amintesc cînd a trecut după-amiaza

și cînd în strachină au rămas doar sîmburi și cozi de cireșe. Bunica se oprise de cîteva ori lîngă mine, îmi spusese să las cartea de-o parte că-mi stric ochii, eu trebuie să fi zis ceva într-o doară și ea mi-a dat pace. Cînd m-au strigat să merg la masă am vrut s-o iau cu mine, dar mi-am amintit de ce-mi spusese bătrîna. Am învelit-o în ziar și-am dus-o în casă.

După ce-am mîncat, am citit pînă s-a întunecat. Am dormit cu vise amestecate și-a doua zi m-am trezit devreme. Așa a trecut săptămîna și am citit-o de încă două ori din scoarță-n scoarță, ultima dată mai mult sărind rîndurile ca să ajung mai repede la imagini, să visez, să intru cu totul acolo.

Aceea a fost după-amiaza catehisului, atunci a început pentru mine istoria lui Dumnezeu care s-a amestecat cu cea din poveștile bunicii. În acele zile Dumnezeu și întîmplările lui au căpătat alt chip, cu totul diferit de cel din biserici, un chip de care nu cred că voi reuși vreodată să mă eliberez oricît de mari mi-ar fi credința ori necredința.

Bătrîna a murit destul de repede, cît despre cartea de-atunci nu cred că mai există. Au dărîmat casa să ridice o alta și ea trebuie să se fi pierdut cu toate ale lumii vechi, nefolositoare acum.

Peste cîțiva ani bunicii aveau să-mi cumpere una. Pe-o pagină, cu scrisul mare al bunicii, sînt însemnate numele meu și data cumpărării, o zi la sfîrșit de decembrie. Încă o am și uneori o deschid. Citesc cîteva rînduri, dar acum mă atrag mai degrabă reproducerile și frînturile de memorie care revin o dată cu ele, mai ales că azi pînă și bunicii sînt parte dintr-o poveste demult întîmplată.

Cartea se numea Mica Biblie și era înțesată cu reproduceri după Julius Schnorr von Carolsfeld.

Și-a mai fost un timp al plăcerii absolute a lecturii, într-o noapte la vreme de boală, cînd liliacul înflorise la fereastră, dar despre acesta se va găsi alt timp de povestit…