„Clipa dintîi, cînd te-am văzut frumoasă”: ziua cînd Petrarca a întîlnit-o pe Laura

6 aprilie 1327 e ziua în care s-a născut o dragoste ce încă înfruntă veacurile și pe care Petrarca a imortalizat-o în rimele răzlețe din Canțonierul.

În zorii secolului al XIV-lea, la Arezzo, în ziua de 20 iulie 1304, se năștea Francesco Petracco cel care din dragoste pentru cultura antică își va latiniza numele și va fi cunoscut ca Francesco Petrarca, fondatorul umanismului, marele poet al Renașterii timpurii, unul din marii poeți ai lumii.

Despre el Francesco de Sanctis scria:

A făcut călătorii lungi și obositoare pentru ca să descoper operele lui Varro, istoriile lui Pliniu, a doua decadă a lui Tit-Liviu; a găsit epistolele lui Cicero și două dintre discursurile acestuia. Datorăm îndemnurilor și generozității lui cea dintîi traducere a lui Homere a cîtorva scrieri ale lui Platon. Descoperitor neobosit de codice, corecta, adnota, copia: l-a copiat pe Terentiu în întregime. În această familiaritate intimă cu scriitorii cei mai mari ai antichității greco-latine, timpurile următoare ei, acelea care s-au numit apoi evul mediu ¹, i-au apărut drept o lungă barbarie.²

A scris în latină (o epopee – Africa, egloge, trate, dialoguri)  și scrierile i-au fost apreciate în acele vremuri, cu toate acestea „latina clasică nu putea să producă decît o operă de pură imitație. Scriitorul, pătruns de respect pentru înaltul său model, nu se gîndește să și-l însușească și să-l transforme, ci să se apropie de el, dacă este cu putință. (…) Scrisul lui este arid în imagini, sărac în colorit, cu o mișcare interioară redusă, și ea exprimă nu toate sentimentele, și nici așa cum acestea răsar din sufletul scriitorului, ci numai acelea care pot fi redate în forma clasicilor și conform modelului lor.”³

De rezistat vor rezista însă versurile scrise în lingua volgare, în italiană, Il Canzoniere (Canțonierul), Trionfi (Triumfuri).

La Avignon, orașul care va însemna atît de mult pentru el, ajunge în 1312 cînd tatăl își mută familia în orașul devenit din 1309 sediul Curții Papale. Va pleca de aici să studieze dreptul la Montpellier, apoi la Bologna la insistențele tatălui, deși-l atrăgeau mai degrabă poezia și studiul clasicilor. Se întoarce însă la Avignon după moartea acestuia, în 1326.

Un an mai tîrziu vine acel moment care-i va schimba pentru totdeauna destinul. Un moment aparent lipsit de însemnătate, într-o zi cum multe fuseseră înainte și multe aveau să mai fie, dar care prin simplitatea lui era atît de asemănător celor din care se pornește dragostea.  În Vinerea Mare, în ziua de 6 aprilie 1327, Petrarca merge la biserica Sainte-Claire pentru a participa la slujbă, dar sufletul îi va fi tulburat nu de serviciul divin, nu de jertfa pe care-o recrea, ci de vederea unei femei – Laura, cea de care destinul i se va lega pentru totdeauna⁴:

Lumina blîndă-a soarelui, cernită
de mila lui Cristos, plîngea-n țărînă,
în ziua cînd de ochii tăi, stăpînă,
legat am fost, ca pasărea momită.⁵

Deși despre ea nu știm prea multe, se crede c-ar fi fost vorba de Laura de Noves, fiica lui Audiberto di Noves, măritată în 1325, cînd avea 15 ani, cu Ugo de Sade (un strămoș al Marchizului de Sade), înfățișarea celei iubite, „frumoasă / cum nu e alta-n lume”⁶,  se limpezește treptat din versurile pe care i le închină Petrarca:

„O tînără-am văzut sub verde laur,
mai albă și mai rece ca zăpada
cînd n-o răzbește soarele cu anii;
cuvîntul ei și aurul din plete
mi-au săturat atît de darnic ochii,
c-o văd mereu, cum vezi din larg limanul.”⁷

Dragostea dospește zi după zi și-l poartă prin toate neputințele și dezamăgirile omenești:

Nu știu să-și poarte pașii prin pădure
fiară mai crudă-n miez de noapte-ori ziua,
decît aceea ce mi-e pururi soare;
de dragul ei m-apucă-n lacrimi zorii,
căci chiar de-n trup sînt una cu pămîntul,
mi-e doru-în piept sădit de sus, din stele.⁸

Urmează trei ani în care va încerca să-i cîștige dragostea, dar, deși ea-l refuză pentru că era deja măritată, ceea ce simte caută să se elibereze de cele ale trupului și să se transforme într-o dragoste spirituală, treaptă necesară în urcușul greu spre Dumnezeu:

Doar frumusețea să i-o-nveți anume
nu-i chip; din ochi preadulcea ei lumină
prin har o dobîndești, nu prin silință.⁹

Acum se nasc primele versuri, rime sparse¹⁰, care vor fi strînse în Francisci Petrarchae laureati poetae Rerum vulgarium fragmenta, o colecție de 366 de poeme (365 pentru zilele anului și unul introductiv „Voi ce-ascultați…”) pe care le va cizela de-a lungul întregii vieți, colecție cunoscută mai ales sub titlul dat mai tîrziu de Il Canzoniere (Canțonierul), poeme scrise „să știe lumea toată / cît te-am iubit odată”¹¹

În 1330 Petrarca pleacă din Avignon, dar imaginea Laurei rămîne cu el chin și plăcere a ceasurilor din zi ori din noapte, într-un vălmășag amețitor de sentimente: „Nici pace n-am, nici lupta nu mă-mbie; / mă tem și sper, și ard și sînt de gheață”¹². Anii se-adună unul după altul purtînd cu ei povara dragostei, a dorului, iar melancolia, boala atît de dulce a îndrăgostiților, înmugurește încet: „Sînt unsprezece ani de cînd m-apasă / jugul Iubirii, ce mai rău subjugă, / de-i porți credința ce spre el te duce.”¹³. Curînd „Șaptesprezece ani s-au scurs, o viață, / de cînd Iubirea m-a încins fierbinte / și ard de-atunci: dar cînd mi-aduc aminte, / simt în văpăi ca un fior de gheață.”¹⁴, pentru ca, mai tîrziu, cu obidă, să mărturisească: „De douăzeci de ani (și-mi sînt povară), / doar lacrimi și dureri culeg și jale: / rău ceas m-a-mpins s-apuc cu dinții nada.”¹⁵

Apoi, așa cum iubirea lovise fără vreun semn prevestitor, trăsnetul tragediei se-abate asupra poetului. Ciuma, pe care Boccaccio o va face celebră în Decameron, îi ia viața Laurei în ziua de 6 aprilie 1348; trecuseră_ 21 de ani_ de cînd Petrarca o văzuse pentru prima dată în biserica din Avignon. El, la Parma, va afla despre moartea ei abia peste o lună din scrisoarea unui prieten și versurile se pierd într-un cînt sfîșietor:

Cum să trăiesc? Ce sfat îmi dai, Iubire?
Încă de mult, știu bine,
trebuia să mor și totuși sînt în viață.
Madona-i moartă; zbucium și mîhnire
să curm mi se cuvine,
urmînd cărarea inimii răzleață
căci niciodată-n față
n-am s-o mai văd și grea mi-e așteptarea.
În chinuri desfătarea
și-n lacrimi bucuria se preface,
de cînd făptura-i sub țărînă zace.¹⁶

De-acum totul s-a prăbușit, lumea cu toate ale ei s-a prefăcut în praf și viața nu mai are nici un sens, dar Petrarca găsește alinare în nopțile lungi cînd amintirea ei vine și i se-așază la căpătîi:

Un singur gînd mă smulge din mîhnire:
își lasă doamna uneori mormîntul
și umbra ei mă caută-n fapt de seară.¹⁷

Se scurg alți ani, „încă zece-n lacrimi și suspine”¹⁸; orice speranță a dispărut acum cînd o întîlnire nu mai e posibilă decît dincolo. Iubirea s-a eliberat de tot ce purta senzual în ea și s-a transformat într-una cerească asemeni iubirii pe care Dante o avea pentru Beatrice, iubire care-l călăuzise prin adîncurile Infernului, prin sălașurile de speranță ale Purgatoriului și-l purificase în Paradis. Pînă atunci însă pentru Petrarca totul e tern, totul e calp și toate dispar „precum se stinge fumul(…); cum se topeşte ceara de faţa focului”¹⁹

Ci astăzi știu: destinu-mi dă povață
prin mine să-nțeleg că fericirea
e vis și toate-s trecătoare-n viață.²⁰

Iar cel căruia la tinerețe, îmbătat de iubire, moartea nu i se părea înfricoșătoare, „căci mori frumos cînd ți-e iubirea moarte.” ²¹, acum simte apropierea întunericului:

Se-apropie ceasul și gonind m-ajunge
din urmă înserarea.²²

Cu doar o zi înainte de-a împlini 70 de ani Petrarca moare la Arqua, dar dragostea pentru Laura rămîne să rătăcească în veacurile ce urmează, să aline ceasurile de disperare și de chin ori să le umple pe cele de așteptare ale îndrăgostiților; să aștearnă umbrele melancoliei peste iubirile sfîrșite.