Concediul ca vacanță de vară, ca regăsire a trecutului

Concediul petrecut în satul copilăriei a fost prilej de regăsire a unor clipe de fericire pe care le-am crezut pentru totdeauna pierdute

Cum, de prin primăvară, mă tot sîcîiau niște probleme de sănătate, am hotărît ca, anul acesta, să-mi petrec cea mai mare parte din concediu în satul bunicilor, unde acum, la pensie, s-au retras părinții, urmînd ca, de-acolo, să evadez cîteva zile la munte ori în locuri la care tînjeam de mult și a căror vizită o tot amînam din tot felul de motive mărunte.

Ca-ntotdeauna, primele zile au fost de lîncezeală, de întoarcere la ciclul natural al vieții și al somnului pe care serviciul (mă trezesc destul de devreme) îl întrerupe, și de data aceasta am avut și mai multă nevoie de ele și parcă nu m-aș mai fi dat dus. Ajunsesem la mijlocul săptămînii și nu făcusem nimic, căci încă mă bîntuia obsesia de a face, ca și cum a sta sau a trîndăvi, fie și pentru cîteva ceasuri ori zile, e un păcat de moarte.

Ajutasem prin gospodărie, plecasem în scurte plimbări căutînd să redescopăr grădinile unde, în copilărie, ajutam la strîngerea fînului ori a prunelor, preumblări în care dealurile mi s-au arătat pustii și nemuncite, cu garduri rupte, cu fînețe părăsite, năpădite de lăstari de tot felul ce-nghit încet floarea de fîn. Dacă înainte pămîntul nu ajungea și se certau pentru cea mai mică palmă ori își găseau pricină că fructele căzute în grădina altuia sînt ale lor și astfel sînt îndreptățiți să sară gardul ca să le culeagă, pămîntul acum prisosea. Acolo unde odată locurile erau pline de oameni, coboară acum ursul pentru că nu mai întîlnește pe nimeni.

M-opresc pe deal și parc-aștept din alte vremi pe cineva
iar dangătul ce se aude-abia, abia,
parcă tînguie prelung copilăria mea…
Aron Cotruș, Copilăria

Apoi, într-o după-amiază fierbinte, m-am retras în camera în care am însăilat, în ultimii ani, o mică bibliotecă din cărțile ce-mi prisoseau în apartamentul din oraș, unde trebuia să le fac loc unora noi, abia cumpărate. Cum în cea de la țară domnea haosul, mi-am zis că ar trebui să-i dedic și ei cîteva ore.

Încet, mirosul paginilor, răcoarea camerei, lumina care se filtra prin jaluzelele trase, m-au făcut să uit de mine și să-ncep să citesc povești ale copilăriei, frînturi din istoriile fabuloase ce-alcătuiesc O mie și una de nopți, să visez, cum o făceam odată, întîrziind îndelung deasupra ilustrațiile cărților. Deja curgerea zilelor rămase fusese stabilită. Ce munte, ce vizite aiurea?

Seara am dat și peste-o cutie de pantofi în care îngrămădisem carnețele pline cu note despre poveștile pe care credeam că le voi scrie cîndva. Era și-un caiet cu o povestire neterminată și, cu enormă teamă, am încercat să văd dacă sînt în stare să mă întorc în atmosferă și să regăsesc vocea de-atunci. O nouă sursă de plăcere și-a făcut locul și curînd a urmat altă poveste, apoi am început să adun cuvinte și pe scheletul pe jumătate început al unui roman. Dimineața devreme și sfîrșitul după-amiezilor, cînd nu era de muncă, am hotărît să le dedic scrisului, iar restul timpului lecturii.

O după-amiază întreagă, la umbra unui prun acolo unde, preț de cîteva zile la sfîrșit de august, la sfîrșit de vacanță, am citit pe nerăsuflate Frații Karamazov, am răsfoit numere vechi ale revistei Secolul 20 (de prin anii ′60) și mi-am dat seama ce oază de cultură, de nou a reprezentat în acei ani în spațiul cultural românesc – am regăsit o piesă de Eugen Ionescu, fragmente din romane de Marguerite Yourcenar, John Steinbeck, Stefan Heym, în întregime Vă place Brahms? de Françoise Sagan, povestiri de William Saroyan sau de Bertolt Brecht, pînă și un scenariu de Fellini, Roma…

Apoi, au urmat două zile în care am ajutat la strînsul fînului, o alta în care am mers să căutăm un petec de pădure rămas dintr-o moștenire cețoasă și pe care l-am regăsit vag, deși cel care ne-a însoțit, „bun cunoscător al hotarelor”, după cum s-a lăudat tot drumul, ne-a arătat un loc pe care nici eu, dar, mai ales, nici tata nu ni-l aminteam ca fiind al nostru. Cînd tata, neîncrezător, a zis că o să-ntrebe și la primărie, călăuza ne-a spus, abia ascunzîndu-și disprețul, că batem drumul degeaba, că el știe cu mult mai bine decît ei.

În multe seri, de pe prispă, am privit fascinat căruțele cu fîn ce se-ntorceau în sat ca niște animale imense, din altă lume, alergînd pe o șosea care le simțea străine. Din păcate a dispărut cu totul carul copilăriei mele – în întregime din lemn, cu roțile care scîrțîiau, mereu gata să se fărîme, tras de două vaci ce mergeau atît de molcom că timpul părea nesfîrșit și care la întoarcere, plin, abia se tîra pe ulițele prăfuite, întors parcă de la capătul ori de la facerea lumii.

Curînd au rămas doar două zile de concediu și, perfid, s-a strecurat gîndul că n-am plecat nicăieri, că totuși ar trebui să merg, să vizitez ceva, să fiu în concediu așa cum o făceau ceilalți. Dar peste doar cîteva clipe am început să rîd – avusesem cel mai minunat concediu al ultimilor ani și eu îmi făceam griji că nu mă încadram în șabloane, retrăisem una din vacanțele copilăriei, dar eu credeam că am nevoie de altceva, de mai mult.

Am alungat ispita și m-am întors la caietele și la cărțile mele, la rămășițele satului de-odinioară ce încă respirau lîngă mine, iar cele două zile au trecut ca un vis nemăsurat de frumos și de scurt. Și-am înțeles că nu trebuie să pleci undeva ca să fii fericit, că zadarnic cauți poteci de alții bătătorite ca să te găsești ori regăsești, că-n lucrurile mărunte găsești nu doar fericirea, ci acel ceva nedeslușit după care alergăm întreaga viață:

Și-n mine, și–n poiană, și pe drum
Deodată s-a întins atîta pace
Că Dumnezeu plutea ca un parfum
De fîn cosit, cînd claia se desface…
Ion Pillat, Mînăstire

Mai avem timp să așteptăm asemenea momente, mai sîntem în stare să le recunoaștem?