Condeierul… primul an din poveste

În 17 ianuarie 2017, la adresa condeier.ro, apărea primul articol. Cîteva fragmente încearcă să spună povestea anului ce-a trecut.

Nu știu de ce, dar niciodată nu mi-au plăcut aniversările; pînă și zilele mele de naștere au fost întotdeauna o corvoadă. Cumva, arbitrarul unor numere, care ar trebui să aducă bucurie ori chiar fericire, m-a intimidat mereu. Deși m-am surprins de multe ori așteptînd cu nerăbdare un anume hotar de timp, cu cît mă apropiam mai mult de el, cu atît îmi doream ori ca acesta să întîrzie cît mai mult, ori ca eu să mă închid în cameră, să dorm și să mă trezesc abia după trecerea sa.

Într-un fel așa s-a întîmplat și cu aniversarea de-acum. În urmă cu cîteva luni, schițasem în minte articolul pe care urma să-l public la mijloc de ianuarie și credeam că-s atîtea de povestit. Pe măsură însă ce zilele treceau și 17 ianuarie se apropia, gîndul că, într-un fel m-am înșelat, că nu-s prea multe de împărtășit punea, din ce în ce mai mult, stăpînire pe mine. Predoslovie ori Înaintea descălecării spuseseră deja povestea începutului, iar cele două articole de la sfîrșitul anului (Condeierul… la răscruce și Gînduri la sfîrșit de an…) adunaseră deja mai tot din ce întrezăream pentru viitor. Și mai era și tumultul întrebărilor care se adunau în îndoiala de a mai continua.

Dar a venit și ziua cea mare, articolul n-a fost gata, dar am publicat un poem mărunt, frîntură din ce ar trebui să devină Condeierul. O zi, două, am fost împăcat. Chiar m-am gîndit să renunț cu totul la articol. Erau oricum altele care așteptau să fie scrise, dar era, mai ales, noul chip la care trudeam și a cărui înfățișare se-ncăpățîna să mi se-arate încețoșată. Și totuși nu-mi dădea pace gîndul că nu pot trece atît de ușor mai departe, că, într-un fel oarecare, trebuie să mă eliberez de anul ce a trecut.

Mi-am pus la punct, pentru a nu știu cîta oară, instrumentele de lucru, m-am bucurat ca un copil cînd Biblioteca Digitală a Bucureștilor a devenit din nou disponibilă online, am corectat articole vechi și am îndreptat erori tehnice care mă sîcîiau de ceva vreme și pentru care nu găsisem niciodată timp.

Ș-apoi despre ce să scriu? Anul care a trecut a fost unul aproape banal — un an în care am stat mai mult în casă, în fața unor ecrane reci, lipit de scaun ori întins în pat cu picioarele amorțite. Un an în care biroul s-a scufundat sub mormane de cărți și de hîrtii, un an în care drumurile la bibliotecă au redevenit ritualul săptămînal la care renunțasem în urmă cu mulți ani. Ori despre articolele pe care le-am părăsit cînd erau aproape terminate?

Cum în aceste zile de început de an am recitit multe din articolele vechi și m-am pierdut în visare printre frînturile adunate în Florilegiu, mi-am dat seama că articolul aniversar nu are nevoie nici să povestească, nici să adune răbojul zilelor mele, ci să strîngă în el luminișurile călătoriei primului an.

Iată-le, într-o ordine oarecare, iar la final, drept mulțumire pentru că mi-ați fost alături, pentru cuvintele de încurajare ori pentru simplele gesturi de apreciere, un cadou muzical. În definitiv, Condeierul sînteți voi, iar 17 ianuarie este, în primul rînd, aniversarea voastră.

De cele mai multe ori, asemeni dragostei, după o lungă și chinuitoare așteptare miracolele nu vin sub forma promisă și sosirea lor întîrziată le ascunde într-un obișnuit pe care doar cei care au ochi potriviți îl văd așa cum este.
Miracolul ca așteptare

„Suferințele îl întăresc pe om și sunt mai necesare decît orice plăcere pentru formarea unui mare caracter. Și apoi eu găsesc că întotdeauna fiecare este singur de vină de tot ceea ce i se întîmplă.”
Brâncuși povestindu-se lumii: „Eu nu creez Păsări – ci zboruri”

„Dimineața, cînd abia te desprinzi din brațele somnului, aibi în imediată atenție ideea: «M-am trezit ca să desfășor activitățile potrivite omului! Am de gînd, oare, să cîrtesc, nemulțumit, dacă mă îndrept spre făptuirea treburilor pentru care m-am născut și în vederea săvîrșirii cărora, ocup un loc în univers? Sau am fost destinat doar pentru ca, tolănindu-mă sub așternut, să mă încălzesc pe mine?» Ai să-mi răspunzi, poate: «Dar aceasta este mai plăcut?»”
„Deci te-ai ivit pentru a te desfăta?”: Marcus Aurelius despre sensul vieții

„Cînd mama lui a văzut însă că rămîne singur, a socotit că lucrul acesta înseamnă ceva mai mult decît moartea ei și a fiului ei.”
„Sufletul ei a săltat în chip plăcut”: un altfel de sacrificiu matern

„cea mai slăvită capodoperă a omului este viața trăită așa cum trebuie.”
„Cine i-ar învăța pe oameni să moară i-ar învăța și să trăiască”: Montaigne despre filosofie, viață și moarte

„Cît de ciudată este situația noastră, copii ai Pămîntului. Fiecare este aici pentru o scurtă vizită. El nu știe de ce, dar uneori crede că o simte.”
„Oamenii de știință se roagă?” Răspunsul lui Einstein la scrisoarea unei fetițe

„…Sîntem totuși părăsiți ca niște copii rătăciți în pădure. Cînd stai în fața mea și te uiți la mine, ce știi tu despre durerile pe care le am și ce știu eu despre ale tale?”
Kafka despre cărțile pe care ar trebui să le citim

În speranța că vom călători împreună pentru mulți ani de-acum înainte, vă ofer o mică bijuterie muzicală ce, cu siguranță, vă va trezi multe amintiri: