♭ Copila, puiul de urs și de ce e bine să (re)citim povești

Acum cîțiva ani am avut o discuție, încheiată destul de rapid, cu o cunoștință ce avea un băiețel la vîrsta cînd ar fi trebuit să asculte povești. Nu știu cum de am ajuns la acest subiect – poveștile, dar, dintr-o dată, am văzut cum se înfierbîntă, cum i se măresc ochii și cum o vînă din dreptul tîmplei începe să se umfle și să pulseze amenințător. Pur și simplu i se părea o adevărată blasfemie lipsa mea de înțelegere (ostentativă chiar) în privința violenței prezente în povești, despre cum mă arătam nereceptiv la ideea de interzicere a acestora, ori, dacă totuși cineva se încăpățînează să le spună, s-o facă înmuind tușele și transformîndu-le în adevărate basme roz.

Degeaba am încercat să-i explic că tocmai prin tușele groase, prin accentuarea violenței ori prin prezentarea răului și a binelui în forme antagonice extreme se transmitea o înțelepciune și-o înțelegere a lumii coborîte din adîncul timpului. Nu, habar n-aveam ce vorbesc! Ce tehnici narative, ce înțeles adînc? Capra cu trei iezi – cum să accepți sîngele, capetele tăiate? Scufița roșie – iar sînge, lupi care înghit oameni, vînătoare… Frații Grimm ori Andersen erau veritabili monștri, cît despre Creangă al nostru nu erau prea multe de zis, mai ales că nu fusese ușă de biserică și mai scrisese și-o poveste „porcoasă”. Eram un închistat care se opunea progresului și minunatei lumi ce ne-aștepta la un an ori doi distanță. Iar dacă nu venea mai devreme ori așteptarea se prelungea era tocmai din cauza unora ca mine.

Și n-aș fi așternut rîndurile de-acum dacă o întîmplare recentă nu mi-ar fi adus aminte de acea discuție: pe Transfăgărășan o fetiță, filmată (cu mîndrie?) de un părinte, hrănește un urs, ba e aproape gata să întindă mîna și să-l mîngîie.

Decît să filmeze, poate că tatăl ar fi trebuit să-i citească fetei (ori mai bine chiar lui) Povestea celor trei urși¹ în care o fetiță rătăcește prin pădure și, dînd peste casa unde locuiesc trei urși (ursul, ursoaica și-un pui), intră, gustă din străchinile cu mîncarea ale celor mari, o golește pe a ursulețului, apoi, din joacă, îi strică scaunul (nu asta fac copiii?), pentru ca, obosită, după ce încearcă toate paturile, să adoarmă în cel mai mic, parcă făcut pentru ea. Cînd urșii se întorc și descoperă că le-a mîncat mîncarea, că s-a așezat pe scaunele lor, că le-a încercat paturile, ba o și găsesc dormind nepăsătoare într-unul dintre ele se năpustesc (așa cum instinctiv face un urs) s-o prindă, dar, fetița, trezindu-se și, văzînd fereastra deschisă, sare și fuge mîncînd pămîntul, fără a se mai uita înapoi. Bine că-n poveste, fetița n-a avut părinți din noua generație, inteligenți și școliți, corecți politici, altfel destinul ei ar fi fost cu totul altfel.

În satul copilăriei, la început de primăvară, cînd ursul cobora înfometat, țăranii nu stăteau să-l hrănească ori să-l prindă-n poze. Luau ce apucau, strigau, făceau zgomot, asmuțeau cîinii și-l alungau înapoi în pădure. Iar cînd ajungeau în locurile unde-și făcea sălaș, cînd găseau urme proaspete, știau că trebuie să fie atenți la cel mai mic zgomot și să se îndepărteze cît mai repede. Nu căutau să se-ntîlnească dinadins, nu făceau pe vitejii și nu căutau amintiri. Cu toții își știau hotarele și le respectau pentru că era singura cale prin care se evitau tragediile.

Ursul se ferește de întîlnirile cu omul, dar cînd se simte amenințat reacționează cum orice animal o face: apărîndu-și cu strășnicie locurile ori puii. Nu-i întru totul diferit de noi. Ce-l deosebește însă e că pe el nu are cine să-l învețe frăția inconștientă cu alte sălbăticiuni ori goana după faimă.

Urșii, înclusiv puii lor, sînt „drăgălași” doar cînd sînt de pluș. În sălbăticie însă ar trebui să le-acordăm respectul și spațiul ce li se cuvine, căci, de cele mai multe ori, noi sîntem intrușii.