♭ Ziua cînd Dragobetele a îmbrăcat haina militară. Un poem de Grigore Vieru despre război
24 februarie 2022. Ar fi trebuit să fie o zi oarecare.
Mă trezesc destul de tîrziu și nu mai apuc să trîndăvesc zece minute în pat citind, pe telefon, știrile nopții. Plec în grabă. E încă întuneric, o dungă alburie abia se ghicește la orizont.
Sînt la volan ca aproape în fiecare zi din ultimii trei ani. Atent la drum, la gropi, la animale, la ceilalți participanți, la trafic, ascult România Muzical. Un fragment, nu știu de ce, mă face să-mi amintesc că azi e Dragobetele. Zîmbesc. Am depășit de-o vreme hainele consumeriste pe care le îmbracă, la date fixe, dragostea. Rămîne doar bucuria capului de primăvară mai ales că iarna pare a-și fi pierdut din putere.
Mai am puțini kilometri. Schimb postul de radio. Deja mă apropii de parcare. Sînt atent și, în fundal, încep știrile de la ora șapte. Aud ceva despre Putin și despre un ordin dat pe la ora cinci dimineața. Sînt atent la mașinile între care încerc să mă strecor. Opresc motorul, vocea aproape impersonală se stinge și ea. Îmi pun masca și-mi spun că iar trebuie să fie o încordare a mușchilor specifică ultimelor săptămîni. În lumea de azi războiul pare imposibil. Cel puțin nu în Europa, nu în miezul civilizației.
Ajung la birou, îmi fac cafea, aștept prima ședință a zilei. Aud colegii cum vin și le ascult pașii pe holuri. Nici mai grăbiți, nici mai leneși, nici mai apăsați ca-n altă zi. Sictirul sosirii. Mai sînt zece minute. Deschid telefonul. Din cană încă se ridică aburi cu miresme plăcute.
Citesc și nu prea înțeleg. Atacuri, raiduri, explozii, Europa condamnă, pînă și bravul nostru președinte e treaz nu doar să privească cu atenție și îngrijorare, dar să și ceară… Ce nici nu mai are importanță. Uit de ședință, mă sună să vadă dacă am ajuns. Toți par preocupați. Se termină repede, cîțiva rămîn să mai vorbească. Nu am nici un chef. Nu vreau decît să mă cufund în muncă. Să citesc, de fapt. Pe cine mint? Nu am chef de nimic.
El face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți.
Mai trec cîteva ceasuri. Agitația de pe holuri aferentă mesei de prînz. Cîteva sute de kilometri mai la est îngerul morții își încearcă coasa și hainele îi sînt deja înmuiate în sînge.
Seara, la știri, războiul umple ecranul televizorului. Senzații de déjà-vu: decembrie ’89, mineriade, Transnistria, 11 septembrie, raidurile americane în Irak, părăsirea Afganistanului. Suferință, destine năruite, chipurile sfîșiate de durere ale copiilor care încearcă să înțeleagă de ce? Copii pentru care lumea își ridică mult prea devreme vălul, iar sub el nu sînt povești, nici prinți, nici prințese, nici nave spațiale, ci chipul hîd al șirului nesfîrșit de zile ce vor urma.
Mă dezgustă pînă la vomă toate analizele inteligente și avizate, toate explicațiile docte despre cum ăla e de vină, ba ăla, ba de ce nu sînt mai multe restricții, de ce Vestul nu ajută, de ce Germania pare a face jocul Rusiei. NATO-blato1, Donețk, Cernobîl, Kiev, Belarus, Polonia, SUA, Biden, Putin, cuvinte care nu înseamnă nimic. Vorbe spuse apăsat pentru a ascunde adevăratele drame, suferința individuală pe care nimic nu va fi în stare s-o aline.
Peste doar o zi sacrificiul soldaților de pe Insula șerpilor. Toți tineri, toți scrîșnind din dinți, toți strigîndu-și, cu ultimele puteri, furia și deznădejdea în fața sfîrșitului implacabil. Unele informații se dovedesc mai tîrziu false. Soldații par a fi fost luați prizonieri.2 E vremea războiului, a reacțiilor puternic emoționale și fiecare parte are nevoie de poveștile care s-o mobilizeze.
La noi, Iohannis convoacă CSAT marți să nu-și strice sfîrșitul de săptămînă și se întîmplă ca luni să fie sfîrșit de lună. Mă mir că a sacrificat totuși mărțișorul pentru o asemenea ședință.
La ei, Zelenski, președinte și el, se zbate să salveze o țară. Sîmbătă dimineața, după o noapte de infern, se filmează și, deși este obosit, deși în tot ce spune, în fiecare mișcare se simte întreaga greutate a lumii, mai are puterea să zîmbească la sfîrșit și să spună Слава Україні! Slavă Ucrainei!.
Războiul în mintea păpușarilor care se cred zei nu e despre oameni, nu e despre un viitor mai bun, e despre orgolii și putere. E un joc pe care-l joacă fără să înțeleagă că piesele sînt din carne și din sînge, că suferă. Pentru cei peste care trece e însă despre suferința profundă, individuală, despre tragediile pentru care nu există loc în statistici, despre părinții care-și pierd copiii și pentru care lumea întreagă e prea mică pentru a-și putea urla disperarea, despre orfanii ale căror lacrimi nu pot fi șterse cu nimicurile ori cu vorbele mărețe ale noii ordini, oricare ar fi aceasta, pe care binele înfăptuit nu le vor alina vreodată.
Mi-e frică? Încă nu știu. Sentimentele mele, eu aflat atît de departe, sînt mult prea neînsemnate și nelămurite.
Singura certitudine pe care o am acum a oglindit-o deja în cuvinte cu mult mai potrivite Grigore Vieru (1935-2009), poetul care a simțit îndeaproape suflul înfiorător al războiului.
Nici un război nu e etnic
Am această convingere, nici un război nu e etnic,
Națiunile sînt asmuțite unele împotriva altora,
Din subtile rațiuni economice și politice.
Ideologia dominantă a sfîrșitului de mileniu
Este radicalitatea etnică. Dar, propriu-zis, nu popoarele
Sînt de vină, ci cîrmuitorii. Nu-i pot urî pe ruși,
Așa cum nu-i poate urî nici soldatul român,
De la granița de răsărit.Am informații precise că, uneori, combatanții,
Care de obicei trag unii în alții, se întîlnesc la o băută,
La o poveste, la un cîntec și visează vremuri de pace,
De muncă și de comerț, apoi se-mbrățișează și merg
Pe cele două tranșei opuse, ca să îndeplinească
Reglementar cinicul ritual, cumplita obligație
De a se omorî reciproc. Nu există războaie etnice.Există numai un scenariu, care-i încaieră ciclic
Pe locatarii Turnului Babel. Există numai un scenariu.
