„Elogiul satului românesc”: discursul de recepție în Academia Română al lui Lucian Blaga

„Vreau să vorbesc despre singura prezență vie încă, deși nemuritoare, […] despre unanimul nostru înaintaș fără de nume, despre: satul românesc…”

În 1936, Lucian Blaga a fost primit în Academia Română și urma să rostească discursul de recepție într-o ședință solemnă. Anul următor, în luna mai, poetul scria familiei aflate la Berna:

Ziua mare e marți, dup-amiază.
Regele și-a ales, din cele trei discursuri de recepție, pe al meu, spre prezidare.
Toată lumea socotește aici acest lucru ca o deosebită cinste, ceea ce în adevăr este.¹

Cîteva zile mai tîrziu Blaga revine cu precizări: „Așteptam să trec și peste discurs, dar la dorința Regelui, care e bolnav, și care ține neapărat să prezideze, discursul s-a amînat deja de două ori. Din cauza aceasta a trebuit să se prelungească și sesiunea.”², iar la 2 iunie, într-o altă scrisoare, trimite noi vești: „acu se spune că sîmbătă, va fi, irevocabil discursul. Nădăjduiesc că Vodă va fi pe deplin sănătos ca să poată veni.”³

Ședința s-a ținut într-adevăr peste trei zile, sîmbătă, în ziua de 5 iunie 1937. Răspunsul la Discursul de Recepție a fost rostit de Ion Petrovici, iar regele Carol al II-lea, care a prezidat ședința, l-a felicitat pe Blaga pentru discursul devenit celebru în timp și care începuse astfel:

Sire,
Domnilor Colegi,
Onorat Auditoriu,

Am fost învrednicit de înalta cinste de a fi ales membru al acestei ilustre instituții într-un moment cînd s-a procedat la o lărgire a cadrelor academice, lărgire cerută, dacă nu mă înșel, de sporul spiritual al țării. Ales fără înaintaș, ivirea mea aici între Domniile Voastre are oarecum aspectul unei generări spontane. Trebuie să recunosc că împrejurarea aceasta mă stînjenește puțin, deoarece îmi răpește posibilitatea și norocul, date pînă acum în chip de la sine înțeles, de a face, intrînd sub această cupolă, elogiul unui nemuritor dispărut trupește, dar care n-a încetat să fie prezent, grație înfăptuirilor de o viață. Vă rog să-mi acordați totuși potrivit obiceiului statornicit, dreptul nescăzut de a face astăzi, aici, elogiul unei alte nemuritoare prezențe care n-a ocupat nici un scaun în această nobila incintă.⁴

Cum nu urma unui nemuritor de curînd decedat, al cărui elogiu ar fi trebuit să-l aducă după cutumă, Blaga a ales să elogieze predecesorul nostru al tuturor:

Prezența nemuritoare la care mă refer nu e legată de nici un nume, nu rîvnește la nici o laudă, și e răspîndită în spațiul din preajma noastră, cît ține întinderea împărătească a țării. Vreau să vorbesc despre singura prezență vie încă, deși nemuritoare, nemuritoare deși așa de terestră, despre unanimul nostru înaintaș fără de nume, despre: satul românesc.⁵

Poetul, mărturisind că vorbește despre sat „nu ca un specialist, care și-a potrivit în prealabil metodele în laborator și pornește pe urmă să examineze pe din afară un fenomen”⁶, rememorează ceea ce a trăit, satul ca prezență.

Și cum copilăria și-o petrecuse acolo, alege să vorbească mai ales despre aceasta, despre miracolul pe care-l reprezintă pentru un copil toate ale satului, despre descoperirea lumii ca univers fabulos în care se integrează încet, călăuzit de ceilalți, vii ori morți:

Copilăria și satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie și sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părți se alege cu un cîștig. Căci, pe cît de adevărat e că mediul cel mai potrivit și cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atît de adevărat e că și satul la rîndul lui își găsește suprema înflorire în sufletul copilului. Există un apogeu exuberant, învoit și baroc, al copilăriei, care nu poate fi atins decît în lumea satului, și există de altă parte aspecte tainice, orizonturi și structuri secrete ale satului, cari nu pot fi sesizate decît în copilărie. […] Pentru a-ți tăia drum spre plenitudinea vieții de sat trebuie să cobori în sufletul copilului. Copilăria e de altfel vîrsta sensibilității metafizice prin excelență. Și satul, ca zăriște integrală, are nevoie de această sensibilitate pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevărat este. Copilăria mi se pare singura poartă deschisa spre metafizica satului, spre acea stranie, și firească în același timp, metafizică, vie, adăpostită în inimile care bat subt acoperișele de paie, și oglindită în fețele bîntuite de soartă, dar cu ochii atîrnați de cer.⁷

În sat își fac simțită prezența nu doar cele văzute, dar mai ales cele nevăzute, căci toate își au un loc al lor unde pot fi găsite nu ca simple păreri ori idei, ci ca prezențe reale: „Localizam pe Dumnezeu în spațiul ritual de după iconostas, de unde îl presimțeam în lume. Nu era aceasta o poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credință de neclintit.”⁸ Satul era plin de „locuri mitologice”, transcendentul manifestîndu-se sub cele mai banale înfățișări: în tinda unui vecin se-ascundea diavolul,  un sorb comunica cu străfundurile iadului, iar în rîpa roșie de lîngă sat „sălășluia aievea un căpcăun”.

Satul, spre deosebire de oraș care, lipsit de asemenea locuri, se-arată a fi sărac în trăiri, se „integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viață totalitar dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic”.⁹

Și-n sat copilul capătă o cu totul altă conștiință despre lume, căci toate îi sînt aproape; în sat pînă și cimitirul e parte integrantă din viețuire, Blaga povestind cum, pe cînd avea șapte ani, fiind adunați cîțiva băieți, pe înserat, unul dintre ei, întrebîndu-se „cum o fi cînd ești mort?”, primește un răspuns pe cît de surprinzător, pe-atît de minunat prin simplitatea cu care cele două lumi, cea a celor de-aici și cea a celor plecați, se întrețes:

Mort trebuie să fie ca și viu. E așa că nici nu știi că ești mort. Noi bunăoară stăm aici în cerc și vorbim, dar poate că suntem morți, numai că nu ne dăm seama.¹⁰

Ori cum o fetiță lua prune din pomii crescuți în cimitir ca să vadă „ce gust au morții”: „Cînd mușca dintr-o prună amară, spunea că mortul de la rădăcină trebuie să fi fost rău. Cînd nimerea în alt pom o prună dulce, zicea că mortul de la rădăcină trebuie să fi fost om bun.”¹¹ În lumea satului morții, cumva, nu plecau niciodată. Drumul lor în cimitir nu presupunea o despărțire definitivă, ci era mai degrabă o retragere, ca o călătorie din care se-ntorceau adeseori, fiind așteptați mai ales în zilele de pomenire hărăzite peste an.

E o lume oarecum diferită de toate celelalte, o lume cu hotare, care se apără de exterior, care respinge uniformizarea la care tinde civilizația urbană modernă: „Satele nu țin să se conformeze toate la rînduielile unuia singur. În port, în obiceiuri, în cîntec, fiecare sat ține la autonomia și la aureola sa. […] Fiecare sat, care se respectă ca atare, există pentru sine în centrul unei lumi, și are frumoasa mîndrie de a fi puțin mai altfel decît toate celelalte. Fiecare sat vrea să rămînă el însuși, nu vrea să dicteze celorlalte nici gustul, nici reguli de comportare. Se constată o oarecare aristocratică distanțare, dar cîtuși de puțin afișată ca atare, între sat și sat. Acest mod de a-și înțelege existența aduce cu sine și stîrnește acea varietate de aspecte în cadrul unuia și aceluiași stil, vast răspîndit pe cîte o întreagă țară, varietate pe care o ilustrează așa de minunat diversele «țări românești».”¹²

Aici, în cultura și-n spiritualitatea satului găsea Blaga temelia pe care să se sprijine „cultura românească majoră”, dar nu printr-o simplă imitare, ci prin sublimarea culturii „minore”, populare. Abia astfel cultura majoră monumentalizează cultura minoră „potrivit unor vii forme, accente, atitudini și orizonturi lăuntrice”¹³.

Din această cultura țărănească alege Blaga, la sfîrșitul elogiului, cîteva versuri uimitoare, versuri ce-i surprind întreaga bogăție a spiritului:

Foaie verde grîu mărunt
Cîte flori sunt pe pămînt
Toate merg la jurămînt.
Numai spicul grîului
Și cu vița vinului
Și cu lemnul Domnului
Zboară-n naltul cerului
Stau în poarta raiului
Și judecă florile
Unde li-s miroasele.¹⁴

Apărut în Monitorul Oficial: „Academia Română, Discursuri de recepțiune, LXXI, 5 iunie 1937”, Elogiul satului românesc va fi reeditat abia în 1972 cînd, la Editura Minerva, apare volumul de eseuri Isvoade, pregătit de Lucian Blaga în ultimii ani de viață. Faust și problema traducerilor, Stratul Mumelor, Fîrtate și Nefîrtate ori Marele orb fac din Isvoade o lectură obligatorie în acest început de secol XXI și aduc mărturie despre personalitatea covîrșitoare care-a fost Lucian Blaga. Din păcate, nu știu cît din satul pe care și l-a ales cel care-a scris Poemele luminii ca predecesor în Academia Română mai există astăzi, cîte din frumusețile și din misterele pe care le amintea cu atîta duioșie au rezistat tăvălugului istoriei.

După 80 de ani, Elogiul satului românesc rămîne unul dintre eseurile uriașe ale culturii noastre, o întocmire care, chiar de satul va fi să se stingă, îi va purta în eternitate amintirea.