Foșnete. Un alt început. Ultimul?
Cînd șoaptele lumii se adună în foșnete de tot felul tăcerea dintre ele le luminează adîncurile nepătrunse.
2021, pandemia continuă. O vară de libertate pe care eu am preferat să mi-o petrec urzind haine noi pentru blogul la care habar n-am de ce mă încăpățînez să nu renunț.
[Blogul] va fi nu doar o istorie a mea, un album de amintiri, ci, mai ales o călătorie, începutul ispășirii de care fiecare dintre noi are nevoie înaintea acelui moment unic al sfîrșitului cînd tot ce-a fost se va împrăștia lăsînd în loc răspunsul căutat o viață.
O aventură care a început cu numele Condeierul în urmă cu aproape cinci ani și al cărei entuziasm de început n-avea să mă părăsească luni bune. Și totuși printre rîndurile articolului aniversar o oarecare amărăciune era sesizabilă. Blogul nu se dezvoltase îndeajuns și mă apăsa sentimentul că multele ore de muncă, toate rupte din timpul liber, sînt irosite, că rîndurile deasupra cărora agonizam erau arareori citite.
Am înțeles că vorbele, de nu vindecă, pot fi totuși un reazăm puternic și, adeseori, de nefărîmat.
După o încercare timidă de revenire la mijlocul lui mai, viața și-a urmat cursul și-n vara acelui an s-a năpustit asupra mea cu o ferocitate căreia cu greu i-am ținut piept. Pentru o jumătate de an s-a așternut o tăcere pe care am crezut că o voi îmblînzi cu un articol în care speranța era mai degrabă un simptom al deznădejdii.
[…] orice călătorie devine interesantă nu doar prin locurile pe care le străbate, cît mai ales prin făpturile, văzute ori nevăzute, pe care le întîlnește.
Renunț însă curînd. Încerc totuși, la adresa lainic.ro, să lansez un blog personal, dar și peste acesta se așterne curînd praful. Singurul regret al acelor zile e că am părăsit mult prea devreme Jurnalul din anul virusului.
Apoi, un alt nume, Cititorul, îmi spun că e răspunsul la trîndăvia și la neputința mea, dar și de data aceasta nu fac decît să mă amăgesc. Adun idei, mîzgălesc cîteva ciorne, dar nu reușesc să public mai nimic.
De-acum, cu povești despre cărți și despre cei pentru care scrisul a însemnat viață ne vom întîlni doar aici și sper să fac din Cititorul locul unde să poposiți atunci cînd căutați sugestii de lectură ori unde să descoperiți frînturi din opere uitate.
Și totuși lucrez cu încăpățînare. Povești se adună în caiete pe care le închid într-o ladă ce, cred tot mai mult, va rămîne pentru totdeauna tăinuită, căci înțeleg că niciodată nu voi fi în stare să descopăr răbdarea și plăcerea corecturii. Cît despre curajul de a le arăta cuiva — mi-a lipsit întotdeauna.
În 2021 sînt tot mai nemulțumit de ce se întîmplă cu mine, iar de la sfîrșitul lui mai, în ceasurile libere, lucrez la noile haine. Numele blogului mă sîcîie, fac o încercare de relansare la pribeagu.ro, dar, curînd, la ceas de seară, numele atît de căutat mi se arată — foșnete. De-acum totul se limpezește, deși am nevoie de încă zece zile pentru articolul de-acum.
De ce foșnete?
Pentru că întotdeauna am fost fascinat de lucrurile și întîmplările care, sub înfățișări banale, ascund nu doar o lume, dar, dacă știi cum să privești, îți pun înainte răspunsurile crezute imposibile pînă atunci. Pentru că mereu am știut că nu sîntem în stare să ascultăm ori să privim.
Pentru că șoaptele lumii se adună în foșnete de tot felul. Paginile, frunzele, pașii, primul gîngurit, primul cuvînt, stelele și tăcerea nesfîrșită, apăsătoare și îngrozitoare dintre ele, nucile seci rostogolite de șoareci în podurile pustii, morții în primele nopți de eternitate, plăpîndele mișcări ale făpturilor și ale jivinelor nevăzute, gîndurile, inimile și sufletele pulsează în mii, miliarde de foșnete pe care le ignorăm mult prea ușor.
Despre ele cîțiva au depus mărturie, prin cuvînt, prin sunete, prin imagini ori prin tăcere. Și tocmai aceste mărturii am știut de la început că vreau să le adun. Să scriu despre ele, să las altele, cu mult mai neînsemnate. Să scriu despre fiorul minunat ori înspăimîntător care însoțește tăcerea. Să tac la rîndul meu. Să-mi transform ceasurile într-un foșnet slab înainte de mă pierde și eu în uitarea necruțătoare ce, nepăsătoare, ne înghite pe toți.
Nu știu ce voi reuși de-acum înainte. Poate tăcerea mă acoperă deja. Ori poate…
