Ilustrațiile de neuitat ale lui Gustave Doré la „Don Quijote de la Mancha”

Don Quijote, eroul lui Miguel de Cervantes, încă ne bîntuie imaginația și datorită celebrelor ilustrații din 1863 ale lui Gustave Doré.

Ceea ce numim destin e uneori o sumă de întîmplări atît de extraordinare încît de multe ori ne întrebăm cum de au fost posibile și, mai ales, de trecutul nu e în totalitate o poveste născocită. Așa cum poate noi ori alții vom descoperi despre viitorul de azi.

O toană a destinului pare și viața unui spaniol din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Despre intrarea în lume a lui Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616) nu știm cu certitudine decît că s-a născut la Alcalá de Henares și că a fost botezat în 9 octombrie 1547 _în biserica _Santa María_. Cum obiceiul vremii era ca pruncii să primească numele sfîntului din ziua nașterii, s-a ales ca dată a nașterii _29 septembrie cînd, în calendarul romano-catolic, este celebrat Sf. Mihail.

Întîmplările extraordinare ori banale din viața lui Cervantes ar fi trebuit să stea mărturie unui destin cvasi-anonim al acelui secol și nu celui de-a dreptul miraculos al unuia dintre cei mai mari scriitori ai tuturor timpurilor.

Ca soldat Cervantes cutreieră Italia, ia parte la bătălia de la Lepanto unde două gloanțe îl rănesc în piept și unul îi distruge brațul stîng, rămînînd astfel pentru toată viața cu porecla de Ciungul de la Lepanto, ajunge în Africa unde se remarcă în luptele pentru cucerirea Tunisului, lîncezește o vreme în garnizoane din Sardinia și Sicilia, iar cînd încearcă să se întoarcă în Spania galera pe care se îmbarcă e atacată de pirați în dimineața zilei de 26 septembrie 1575, Cervantes e luat sclav și dus în captivitate la Alger unde rămîne vreme de cinci ani, căci răscumpărarea lui fusese stabilită la o sumă fabuloasă fiind socotit o persoană de vază din cauza scrisorilor de recomandare găsite asupra lui. Întors în Spania, intră iar în armată, se dedică teatrului, dar piesele sale nu au succes, e perceptor în jurul Sevillei, pentru ca în ultimii ani de viață să primească o oarecare pensie ce nu va reuși să îndulcească sărăcia în care s-a zbătut întreaga viață. La 22 octombrie 1616, Miguel de Cervantes moare și e îngropat o zi mai tîrziu.

Cele cîteva poeme, piese de teatru ori romanul Galateea nu i-ar fi păstrat numele în istoria literaturii, dacă, la începutul lui 1605, n-ar fi apărut partea întîi din El ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha (Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha).

„Cetitorule lipsit de alte treburi, și fără să mă jur m-ai putea crede că tare-aș vrea să fie cartea asta, ca una ce-i odrasla minții mele, cea mai desfătătoare și mai înțeleaptă din cîte s-ar putea închipui.”¹ scria în „Prolog” autorul abia întrezărind importanța pe care paginile sale o vor căpăta în cultura universală.

Un hidalgo „oarecare”, un erou ridicol, pe nume Alonso Quijano, își alege un nume de cavaler („don Quijote de la Mancha”) și se avîntă în necunoscut în căutarea unor aventuri extraordinare, dar mai ales ca să salveze lumea, s-o acordeze celei pe care o născociseră înăuntru-i cărțile cu cavaleri și pe care-o credea a fi cea adevărată, vrednică de trăit. Un cavaler care-și alege ca scutier „un țăran din vecini, om vrednic de toată cinstea […], dar cam sărac cu duhul” pe nume Sancho Panza care, deși nu-nțelege nebunia stăpînului, se scufundă treptat în viziunile acestuia.

„Într-un sătuc din La Mancha, de-al cărui nume nu țin să-mi aduc aminte, nu-i mult de cînd trăia un hidalgo, din cei cu lance în panoplie, scut vechi, cal ogîrjit și ogar de hăituit vînatul”.²

e începutul unei aventuri cum spiritul uman nu mai trăise de la rătăcirile lui Odiseu, o aventură la sfîrșitul căreia cavaler și scutier suferă transformări interioare profunde. O dată cu ei se schimbă pentru totdeauna nu doar lumea lor, ci și cea care le va urma.

Asemeni nouă care, dincolo de viața reală poate fi strînsă într-un registru de contabil, ducem o multitudine de alte vieți nu doar înăuntrul nostru, cît mai ales în ochii celorlați, personajele literare, pe lîngă existența lor ce pare atît de bine definită și imposibil de modificat între hotarele poveștilor, au și ele o mulțime de alte existențe, o mulțime de alte înfățișări ce se plămădesc în imaginația fiecărui cititor. Și uneori una dintre imagini începe să crească, să le confiște pe celelalte și să rămînă imaginea iconică a eroului.

Pentru mine doar s-a născut don Quijote, și eu pentru el; el s-a priceput să săvîrșească isprăvi iar eu să i le scriu; noi doi numai sîntem făcuți unul pentru altul.³

Astfel ia sfîrșit povestea Cavalerului Tristei Figuri și tot astfel se desparte Cervantes de noi. Dar călătoria celor doi, erou și autor, nu se sfîrșește, căci alții li se alătură pe drumul spre noi.

Imaginea lui Don Quijote pe care-o știm astăzi se va contura abia după două secole și jumătate de un francez – Gustave Doré (1832-1883). Deși poate mai cunoscut în special pentru ilustrațiile care au însoțit o ediție a Bibliei din 1866, Doré a ilustrat cu succes și opere de Rabelais, Dante, Perrault, Hugo, Balzac, Milton, Coleridge ori Tennyson. Și succesul a fost atît de mare încît un critic ajunsese să afirme că: „Autorul e umbrit de desenator. Am putea spune că nu Dante e ilustrat de Doré, ci că Doré e ilustrat de Dante”.⁴

Tulburătoare rămîne însă înfățișarea lui Don Quijote imaginată de Gustave Doré, înfățișare care, filtrată de artiștii din secolul următor, ne este atît de familiară astăzi. Și cînd deschidem cartea și rîndurile ni se-aștern unul după altul, cavaler și scutier se nasc din cele peste 300 de ilustrații ce-au însoțit, în 1863, traducerea în franceză a celui mai cunoscut roman spaniol.

Gravurile lui Doré, deși par că spun aceeași poveste, îmbogățesc textul lui Cervantes cu sensibilitatea unui artist în stare să cuprindă un univers literar atît de vast.

Puteți descoperi majoritatea ilustrațiilor la Don Quijote într-o ediție engleză  disponibilă în cadrul Proiectului Gutenberg (Partea I și Partea a II-a).