♭ De ce Lainic?

După un proiect eșuat la sfîrșitul lui 2016, în ianuarie 2017, am început să adun articole în blogul Condeierul, semnînd Ilarion Lainic. Dincolo de oboseală și de greșelile pe care le repetam cu încăpățînare, a fost o experiență, nu doar interesantă, ci de-a dreptul fascinantă. Din păcate, după mai puțin de-un an, vîltoarea vieții m-a făcut să scriu din ce în ce mai puțin și, deși au mai existat cîteva încercări de revenire, încet zelul inițial s-a domolit, pînă a dispărut aproape cu totul.

În vara lui 2018 însă, cum tînjeam din ce în ce mai mult după ceasurile în care, înainte, trudeam pe ogorul online, am hotărît să revin. Am regîndit rubricile, dar am simțit că vechea haină îmi e cam strîmtă și că mi-aș dori să scriu despre multe alte lucruri și întîmplări, dar care nu se acordau cu tonul general pe care-l adoptasem la Condeierul și astfel s-a născut ideea acestui loc: Lainic – un blog unde să încerc să mă dezvălui pe mine cel care sînt, un loc unde să spun cu mîna pe inimă ce simt cu adevărat despre lume și viață și să-ncerc să descopăr de sînt și alții care se chinuie să stăpînească, să depășească ori doar să suporte acutul sentiment de alienare ce bîntuie ca un taifun lumea de astăzi; un loc pentru însemnările mele profane, un loc unde să pot da frîu liber celor mai absurde ori îndrăznețe idei. Din păcate, am avut nevoie de mai mult de jumătate de an ca acest blog să capete formă, mai ales că nici la Condeierul n-am vrut să renunț și am reușit să-l relansez.

Și totuși ce vrea Lainic? De ce-ar mai fi nevoie de încă un blog într-o lume și așa mult prea saturată de cuvinte pe care nu le mai citește nimeni? Și de ce o altă viziune? De ce să nu bătătoresc potecile știute și atît de atrăgătoare, cele care nasc faimă și bogăție, de ce să nu vînd iluzii și să scriu cu fanatism despre progres și despre minunata lume nouă, însăilînd povești motivaționale, rescriind nu doar cum să trăim, cum să ne creștem copiii ori cum să gîndim, dar, mai ales, ce și cum să simțim? De ce să nu scriu despre Adevărurile de azi, cele care vor fi minciuni mîine.

Învățăm și știm atîtea astăzi, am uitat însă să cum să murim… Am uitat că există un capăt, că spre el ne îndreptăm și că, oricît am încerca să-l înduplecăm cu pomezi ori cu mîncăruri tăvălite în elexirul tinereții, el ne așteaptă răbdător și implacabil. Că oricîte lucruri ori experiențe am buluci peste noi, el e acolo și tocmai pentru singura certitudine a vieții noastre nu mai sîntem în stare să ne pregătim.

Vai celor ce zic răului că este bun și bunului că este rău, celor ce pun lumina întuneric și întunericul lumină, celor ce pun amarul dulce și dulcele amar.
Isaia V, 20

Nimic nu mi s-a părut mai îngrozitor decît minciuna care, folosindu-se de buna-credință, umple cu venin sufletele, care, deși convinsă de răul pe care-l poartă și pe care-l împrăștie, își arată rîzînd colții și sfîșie orice trup îi iese în cale: copii pentru care lumea nu-i decît o întrebare, care nici măcar nu s-au dezmeticit și nu înțeleg unde sînt și ce loc ocupă, femei sărmane și singure care-și duc neputințele și sărăcia cu demnitate ori bătrîni care, neputincioși, înfrînți de vălmășagul cel nou al lumii ce se-arată cu vicleșuguri pe care ei nu le-au învățat, își duc ultimele clipe în umilință și-ntr-o singurătate nesfîrșită…

Și tocmai cu aceste minciuni mi-am dat seama într-o zi că-ncept să mă lupt – la început abia presimțindu-le, nevrînd să accept că doar unii, cei care trîmbițează în piața publică a lumii că-s singurii buni, drepți și iluminați, sînt unicii deținători ai adevărului. Mai tîrziu, văzîndu-i cum mint cu atîta ușurare și mîndrie, plin de dezgust și de încrîncenare, am hotărît să nu-mi mai las acoperit restul de viață în văluri atît de ademenitoare.

Lainic va încerca să oglindească tocmai aceste zbateri ale mele în lupta cu minciuna, cu eludarea interesată a adevărurilor vechi și impunerea altora, îmbrăcate în haine noi, lucitoare, dar care, dedesubt, ascund doar lăcomia profitului. Mi-aș dori ca, pentru fiecare dintre noi, să vină acea zi cînd, asemeni copilului din poveste, să avem curajul nu doar să arătăm cu degetul, dar să avem și tăria de a striga că împăratul e dezbrăcat, să deschidem ochii și să înțelegem că ei nu sînt păstrătorii absoluți ai adevărului ori ai binelui, așa cum nici noi, ceilalți, nu ne bălăcim doar în nesfîrșite și-n pestilențiale noroaie.

Dar cum orice călătorie devine interesantă nu doar prin locurile pe care le străbate, cît mai ales prin făpturile, văzute ori nevăzute, pe care le întîlnește, vă aștept să mă însoțiți și, atunci cînd simțiți nevoia, să-mi spuneți și poveștile voastre.

Și o mică explicație:

LÁINIC, -Ă, lainici, -e, s. m. și f. (Mold.) Om care umblă fără nici un rost, fără nici o treabă; pierde-vară. Pînă-n sară am și colindat mai tot satul; ba și pe la scăldat am tras o raită cu prietenul meu Chiriac a lui Goian, un lainic și un pierde-vară ca și mine. CREANGĂ, A. 16. dar și (Pop) (Persoană) leneșă (sinonim: trîndav). ¹