„Îndură-te, Doamne, de mine pentru lacrimile mele”. Bach în vecinătatea lui Dumnezeu

„Cînd asculți pe Bach vezi cum se înfiripă Dumnezeu” scria Cioran. Aria „Erbarme dich” din Patimile după Matei ne dezvăluie tocmai această înfiripare…

Plin de admirație și conștient de măreția lui Bach, Emil Cioran scria în Lacrimi și sfinți:

Cînd asculți pe Bach vezi cum se înfiripă Dumnezeu. Căci muzica lui este generatoare de Divinitate. O viziune plastică a ființei divine ți se desfășoară în față și crește Dumnezeu sub ochii tăi.

După un oratoriu, o cantată sau o «pasiune» trebuie să existe Dumnezeu.  Altcum, toată muzica lui Bach este o iluzie sfîșietoare, ea fiind mult prea nedefinibilă pentru a o degrada într-un deliciu estetic. Ce va fi fost pe vremuri prin ceruri nu se știe. Doar de la Bach încoace există Dumnezeu…

… Și cînd te gîndești că atîția teologi și filozofi și-au pierdut zilele și nopțile în căutarea argumentelor pentru existența lui, uitînd singurul argument valabil: Bach.¹

În Vinerea Mare a anului 1727, la 11 aprilie, în Biserica Sf. Toma (Thomaskirche) din Leipzig, unde cantor era Johann Sebastian Bach (1685-1750), lumea auzea pentru prima dată oratoriul Patimile după Matei (Matthäus-Passion — Passio Domini nostri J.C. secundum Evangelistam Matthaeum).

„Patimile după Matei și Ioan sînt, fără doar și poate, cele mai mărețe opere de artă concepute vreodată de spiritul omenesc.”, mărturisește, apocrif, cea de-a doua soție a lui Bach în Scurta cronică a Annei Magdalena Bach², și cum ar putea fi altfel cînd întregul tragism al Patimilor este purificat într-o muzică care atinge sublimul și care ne întoarce la cele cu adevărate importante ale vieții nostre, căutînd să reaprindă flacăra de divin ce abia mai pîlpîie înăuntrul nostru.

Aproape uitate după moartea lui Bach, Patimile după Matei vor fi redescoperite abia în 1829 cînd tînărul Felix Mendelssohn readuce lucrarea, deși într-o variantă prescurtată, în atenția publicului la Berlin. Bazîndu-se pe textul capitolelor 26 și 27 din Evanghelia după Matei, Bach reconstituie Patimile lui Christos închizînd în muzică întregul tragism al ultimelor ceasuri ale lui Iisus, dar și drama celor care-i fuseseră alături, durerea lumii care se despărțea de El, care nu-i înțelesese nici venirea și cu atît mai puțin menirea.

Episoadele recitative ce narează momentele Patimilor sînt întrerupte de coruri, corale și arii care invită la meditație ori care accentuează tensiunea și tragedia momentelor.

Una dintre cele mai tulburătoare arii, Îndură-te, Doamne (Erbarme dich, Mein Gott), redă căința amară și disperarea lui Petru. Acel Petru care la Cina cea de taină, plin de aroganță, se arătase gata să-și jertfească viața pentru Iisus: „Petru I-a zis: Și de-ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine. Și toți ucenicii au zis la fel.” (Matei 26, 35); acel Petru care, deși ceilalți se-mprăștie după prinderea Învățătorului — „Atunci toți ucenicii, lăsîndu-L, au fugit.” (Matei 26, 56), nu-L părăsește și merge după El, dar care, cînd este recunoscut, în curtea lui Caiafa, se leapădă imediat, tăgăduind din toate puterile că l-ar fi cunoscut:

Atunci el a început a se blestema și a se jura: Nu cunosc pe omul acesta. Și îndată a cîntat cocoșul.

Și Petru și-a adus aminte de cuvîntul lui Iisus, care zisese: Mai înainte de a cînta cocoșul, de trei ori de vei lepăda de Mine. Și ieșind afară, a plîns cu amar.

Matei  26, 74-75

Aria cuprinde doar cîteva cuvinte de căință ce sînt repetate iar și iar; cu fiecare repetiție accentuîndu-se disperarea și neputința, căința, cerșindu-se fără încetare îndurare:

Îndură-te, Doamne, de mine
pentru lacrimile mele!
Vezi-mă,
Inima și ochii mei se jeluiesc cu amar
înaintea Ta³

Ascultînd, cu totul pierduți în muzică, ne dăm seama că plîngerea nu este doar a lui Petru, ci și a noastră ori, mai degrabă, a noastră, căci, de fapt, de tînguit se tînguiesc slăbiciunile și suferințele noastre; că alături de el, ne plîngem durerea și disperarea. Treptat ne amintim că sîntem fărîme din nimic, dar Bach ne întinde o mînă și ne ajută ca prin muzică să îndrăznim să ne îndreptăm pentru o clipă spinarea și să încercăm să atingem cu vîrful degetelor eternitatea, să întrezărim speranța iertării și a mîntuirii.

Și acest uriaș compozitor, care ne duce lîngă Dumnezeu cum un altul n-a mai reușit, era atît de smerit, încît, la începutul lucrărilor, adăuga JJ (Jesus Juva, Iisuse, ajută-mă), iar la sfîrșit SDG (Soli Deo Gloria, Doar pentru slava lui Dumnezeu).

Cît despre puntea în care Bach se transformă legînd lumea de Dumnezeu, tot Cioran scria:

Bach este agentul direct al despămîntenirii. E atîta transcendență în cîte o vibrație de violă, pare că se presară zăpadă pe inimi de îngeri…

În Bach nu există «sentimente», ci numai lumea și Dumnezeu legate printr-o scară de lacrimi, pe care urcă alte lacrimi… ⁴

Și, ca de fiecare dată cînd muzica lui Bach se stinge, o tăcere adîncă se lasă, înghite lumea și pe noi și-n acele puține clipe în care uităm că mai existăm, chiar înaintea primei respirații, ajungem să presimțim simplitatea sublimă a absolutului…