Înșir’te mărgăritari: „Cîntarea care n-a fost spusă” de Ștefan Petică

„Cîntarea care n-a fost spusă / E mai frumoasă ca oricare” scria Ștefan Petică, un poet cu un destin încheiat tragic la doar 27 de ani…

Cuvintele care n-au fost spuse, iubirile care n-au fost trăite ori viețile care n-au fost împlinite duc cu ele o chemare ascunsă. Ne amăgesc fără încetare cu speranța că totul ar fi fost altfel, că lumea cu toate ale ei, viețile noastre ar fi căpătat dintr-o dată sens și că o altă lumină ar fi căzut peste ele.

Ștefan Petică este unul din destinele neîmplinite ale literaturii române. Născut la 20 ianuarie 1877 în Bucești, județul Galați, debutează literar în ianuarie 1896 în ziarul Lumea nouă. Urmează cursurile Facultății de Litere și Filosofie și ale Facultății de Matematică la București și pentru a se întreține face gazetărie literară ori politică (redactor la Capitala, Economia națională, La Roumanie, colaborator la Depeșa, Apărarea Națională ori Dorobanțul).

Autodidact, cultivat, cunoștea italiana, franceza, germana și engleza și era interesat de filosofie, economie, sociologie ori de istoria artei.

Aderînd la mișcarea simbolistă, după eșecul pe care-l reprezentase experiența celei socialiste, intră în cercul lui Alexandru Macedonski și e secretar de redacție la Literatorul cîteva luni în 1899.

În 1902 îi apare singurul volum de poezii ce cuprinde ciclurile Fecioara în alb, Cînd viorile tăcură și Moartea visurilor.

Despre poezie și vremuri poetul mărturisea:

Am scris aceste poeme într-o vreme de zbuciumare tăcută și de deznădejde tragică. Era vremea cînd se sfărîmau idealurile cu pornirea furioasă cu care trebuie să se fi dărîmat odinioară idolii de pe altarele lor de marmoră albă. Conștiința obștească pălea; omul privea încruntat și trist. Cînd conștiința supremă se stinge, se face noapte în suflete. Și soarele sta gata să apună. Razele sale din urmă întindeau pe cerul odată limpede o mantie de purpură și aur. Mulțimea privea înfiorată, căci apropierea întunerecului este întotdeauna înfiorătoare. Pe buzele sale vinete rugile triste erau șoptite cu teamă, ca într-o biserică veche. Eu n-am fost decît un glas din mulțime.¹

La doar 27 de ani, chinuit de tuberculoză, moare în satul natal și e îngropat în curtea bisericii.

Dacă G. Călinescu îl numește „întîiul simbolist declarat și veritabil”, Mihai Zamfir își încheie astfel un articol² în care găsește asemănări între destinul lui Petică și cel al lui Eminescu:

Apariția fulgurantă a lui Ștefan Petică în literatura română va provoca la nesfîrșit, în posteritate, un regret arzător. Au mai existat scriitori români dispăruți în plină tinerețe, speranțe nenumărate retezate înainte de vreme, dar, prin ceea ce reușise să ne dea înaintea împlinirii vîrstei de 27 de ani, Petică reprezintă poate cazul cel mai tragic înregistrat de istoria literară românească. Măsurăm abia astăzi, în secolul XXI, proporțiile acestei pierderi.

Volumașul lui de Poeme din 1902, simplă plachetă cuprinzînd 50 de piese de mici dimensiuni, marchează astfel o dată de referință în istoria poeziei românești. Faptul a ieșit la iveală doar odată cu trecerea timpului și cu descoperirea veritabilelor dimensiuni ale poetului Ștefan Petică; în momentul apariției, micul volum trecuse aproape neobservat. Selecție severă întreprinsă de Petică însuși în propria sa operă poetică, din care a reținut doar versurile scrise în maniera cea mai evoluată, Poeme anunță un mod de a compune poezie care va prinde corp la noi abia în epoca interbelică. Cu ceva mai multă șansă, pentru el și pentru noi, Petică ar fi putut ajunge scriitor interbelic, ar mai fi putut crea încă douăzeci de ani – și atunci harta literaturii române ar fi fost poate cu totul alta.

Cel de-al treilea poem din ciclul Cînd viorile tăcură anticipează parcă nu doar destinul tragic al poetului, ci și golul pe care l-a lăsat în literatura română.

Cînd viorile tăcură, III

Cîntarea care n-a fost spusă
E mai frumoasă ca oricare;
Misterul ei e o beție
De voluptoasă-ndurerare.

În nota sfîntă care piere,
În tremurările sfioase
A unor rugi de Magdalene
Curg clare lacrimi prețioase,

Dar în cîntarea fără nume
Ascunsă-n negrele vioare,
E-o tragedie tăinuită;
Plîng albe vise moarte-n floare.

Tristeța lor neprihănită
Atît e de chinuitoare,
Că pune-n suflete pătate
O mistică înfiorare.

Și o chemare zace în ele
De-o zdrobitoare nostalgie;
Tortura ei necunoscută
Este suprema poezie.

Și cel menit să ducă dorul
Cîntării sfinte și alese
Își simte inima cuprinsă
De suferinți neînțelese.

În flacără nemistuită
S-aprinde sufletul și arde
Și moare dornic de misterul
Cîntării stranii de pe coarde.

Ah, cînd în inimi zbuciumate
Orice dorință-ncet se curmă,
Zdrobiți vioara fermecată:
Grozav e cîntecul din urmă.³

Din opera poetului D. Iacobescu, cu un destin frînt la doar 19 ani, puteți citi poemul „Amurg pe fluviu”, iar despre Magda Isanos, poeta stinsă la doar 28 de ani, puteți citi în „Sufletul meu… pîine la popas”.