Înșir’te mărgăritari: „Astăzi ne despărțim” de Ștefan Aug. Doinaș

„Nu peste mult are să bată vîntul…” este ultimul vers al unuia din cele mai frumoase poeme de dragoste din literatura română scris de Ștefan Aug. Doinaș.

În 1955, cînd a venit la București, Ștefan Popa avea 33 de ani. Se născuse într-o zi de 26 aprilie în comuna Caporal Alexa din județul Arad și era fiu de țărani. În 1948 absolvise Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Cluj, iar în timpul refugiului la Sibiu al Universității, audiase cursurile lui Lucian Blaga și făcuse parte din Cercul Literar de la Sibiu alături de Ion Negoițescu, Radu Stancu și I. D. Sîrbu. După absolvire timp de șapte ani se dedicase profesoratului: întîi în satul natal, apoi la Hălmagiu și, la sfîrșit, la Gurahonț.

În București se întreține greu publicîndu-și cîteva texte, dar datorită intervențiilor lui Radu Stanca, a lui Ovid S. Crohmălniceanu, dar mai ales celei a lui Mircea Avram (directorul teatrelor), cu care fusese coleg de liceu la Arad, e numit, la începutul lui 1956, redactor la revista „Teatrul”.

Destinul face să fie primit în gazdă de vărul prim-balerinei Operei din București, Irinel Liciu (născută în 1928 la Cluj), de care se îndrăgostește nebunește.

Surprinzîndu-i pe toți, ea, cea mai frumoasă femeie din Bucureștii acelor ani, cu studii la Moscova și Leningrad, curtată de mai marii zilei, îi va răspunde cu aceeași dragoste.

Peste un an, în februarie 1957, Ștefan Popa e arestat pentru „omisiune de denunț”: „uitase” să informeze organele statului că Marcel Petrișor, un coleg de redacție, își exprimase speranță că revoluția din Ungaria va ajunge și-n România.

E eliberat în februarie 1958, la insistențele lui Irinel se pare, și cei doi se căsătoresc în 8 aprilie 1958.

Și totuși nu cu el alcătuia Irinel un cuplu celebru în acei ani, ci cu Gabriel Popescu, colegul ei de scenă. Acesta însă, pentru orientarea sexuală va fi închis în 1965 și după eliberare va fugi în Vest. Irinel va apărea din ce în ce mai rar pe scenă, pentru ca la 12 februarie 1970 marea balerină să danseze pentru ultima dată — în „Faust”, spectacolul în care, de altfel, debutase.

Steaua ei pălea, în urmă crescînd doar amintirea, dar a lui se înălța. Semna Ștefan Augustin Doinaș și debutase în 1964 cu volumul „Cartea mareelor”, iar în 1968 primise Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române. Îi vor urma șapte premii ale Uniunii Scriitorilor, Medalia Goethe a Institutului „Goethe” din München (1982), Premiul European pentru Literatură (1990) și Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” (1997), iar în 1992 va fi primit în Academia Română.

E unul din intelectualii fini ai epocii, iar marele poet care se dovedise încă de la primele volume e dublat și de-un mare traducător: Goethe (datorită lui avem o strălucită traducere a lui Faust), Hölderlin, Mallarmé ori Valéry.

Deși va exista și-o perioadă cînd Irinel îl va părăsi din cauza infidelităților, cei doi rămîn împreună pînă la sfîrșit. În ziua de 25 mai 2002, la finalul unei operații care reușise, Ștefan Aug. Doinaș suferă un infarct și se stinge. Irinel e chemată la spital, îl vede mort, se-ntoarce acasă, ia un pumn de somnifere și pleacă după el în ultima lor călătorie. Va fi găsită a doua zi de menajeră.

Domnul meu și Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaș, dulcele meu, o prea mare iubire ucide!

a scris în biletul de adio marea balerină, iubirea eternă a unui mare poet.

La sfîrșitul articolului „Ștefan Aug. Doinaș” din România literară (nr. 22, 5-11 iunie 2002) pe care îl dedică morții celor doi, o mare doamnă a poeziei române, Constanța Buzea, scria despre întîlnirea cu ei în urmă cu aproape 40 de ani:

iubirea lor îi făcea suav indestructibili, pentru totdeauna, așa cum se țineau strîns de braț și înaintînd într-o cadență parcă de dans nepămîntean, nemaispunîndu-și cuvinte pînă, depășind grupul nostru gălăgios, și-au reluat conversația întreruptă sau au continuat să tacă… Domnul meu, și Dumnezeul meu, odihnește-i în pace, căci mult s-au iubit, și iartă-i ei greșeala de a nu te fi putut urma pe Tine, în dreptele Tale porunci…

În același număr Livius Ciocârlie le aduce un ultim omagiu tulburător în articolul „Împreună”, iar Nicolae Manolescu își încheie astfel editorialul: „Dumnezeu să-l aibă în paza lui pe Poet!” 

„Astăzi ne despărțim” este unul din cele mai frumoase și mai triste poeme de dragoste din literatura română. Datat 1942 poartă în el atît germenii iubirii de mai tîrziu, cît și al despărțirii îndrăgostiților de lume. Sînt versuri tulburătoare, de-o frumusețe aparte de care e plină poezia de început a lui Doinaș.

Astăzi ne despărțim

Astăzi nu mai cîntăm, nu mai zîmbim.
Stînd la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărțim
cum s-au despărțit apele de uscat.
Totul e atît de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: — Așa trebuie să fie…
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gîndite stă mărturie.
Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pămîntul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducînd în gușă mireasma, bucatele.
Oamenii vor crede că sîntem dușmani.
Între noi, lumea va sta nemișcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.
Nimeni nu va ști că sîntem tot atît de aproape
și că, seara, sufletul meu,
ca țărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău…
Astăzi nu ne sărutăm, nu ne dorim.
Stînd la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărțim
cum s-au despărțit apele de uscat.
Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrînt,
eu voi fi soarele negru, pămîntul.
Nu peste mult are să bată vînt.
Nu peste mult are să bată vîntul…¹

Vocea lui Doinaș poate fi ascultată într-o înregistrare în care poetul își recită poemul:

În numărul 19 din 2017 al revistei România literară, puteți citi ultima poezie scrisă de Doinaș, Tu care orbești, o poezie în care își reafirmă dragostea pentru Irinel.

înșir’te mărgăritari...