Înșir’te mărgăritari: „Balada deposedatului” de Georges Duhamel
„Omul care nu mai are nimic de pierdut, / Omul căruia i s’a luat totul.”, versurile lui Georges Duhamel traduse de un poet român mort în drum spre Siberia.
La sfîrșitul lui 1942, în pustietățile fără sfîrșit ale Rusiei, un tren plin cu prizonieri grăbea să ajungă în Siberia. Însă moartea le va aduna sufletele și le va arunca trupurile în locuri fără semne cu mult mai devreme și nici unul nu va mai ajunge la destinație.1
Între ei, un bărbat de doar 35 de ani, corespondent de război, născut la Giurgiu. În 1934 își publicase unicul volum de versuri „Duh de basm”, poezii și articole îi apăruseră însă în mai toate revistele vremii. Era în el promisiunea unui mare poet. Primul, la noi, tradusese poezia lui Edgar Allan Poe în 1938, dar și poeme de Paul Claudel, Maurice Maeterlinck, François Mauriac ori Guillaume Apollinaire. Îl chema Emil Gulian (1907-1942) și va fi printre puțini prieteni care în anii de prigoană nu se va dezice de Mihail Sebastian.
În primul număr din 1939 al Revistei Fundațiilor Regale îi apărea traducerea unui poem de Georges Duhamel (1884-1966), cel care, după experiența ca medic în Primul Război Mondial, își va dedica viața și opera apărării unei civilizații cu față umană. Deși cunoscut mai degrabă pentru romanele sale, începuturile literare ale lui Duhamel au stat sub semnul poeziei.
„Balada deposedatului”, poemul pe care Gulian îl alesese pentru începutul de an 1939, prevestea parcă iadul în care pentru mulți ani Europa și lumea aveau să se scufunde. Iadul care va înghiți viețile atîtora, lăsîndu-i pe cei rămași goi și stingheri la marginea drumului, privind fără să înțeleagă cum de-a fost posibil ca, la puțini ani după un alt dezastru, viețile să li se prefacă-n pulbere.
S’a sfîrșit! Tot ce putea a făcut;
Tot ce se cerea dela el s’a ‘mplinit.
Convoaiele nesfîrșite ale „deposedaților” au umplut pămîntul și jalea lor mută s-a strecurat pînă și-n cele mai ascunse cotloane ale sufletului. Înfricoșati de orori, ne-am promis că ne vom schimba, doar că altele, uneori cu mult mai îngrozitoare, și-au făcut din nou loc, iar noi am preferat să ne-nvelim privirile cu strălucirea inutilă a lucrurilor de tot felul. Lumea promisă, lumea cea nouă am găsit-o goală, fără suflet, iar pe cei cărora li „s-a luat totul” i-am lăsat să rătăcească pe drumuri din ce în ce mai ascunse, ca vederea lor să nu ne mai tulbure. Îi știm că sînt acolo, uneori le auzim pașii, respirația bolnavă și suspinele, dar năluciri lucitoare poartă somn liniștit peste noi. Doar în nopțile îngrozitor lungi, cînd ne trezim și cînd apele din oglindă se limpezesc, cînd minciuna se chircește într-un colț, știm că adevărata viață ei o trăiesc, că gustul libertății doar în gurile lor înmugurește și că autentică e doar trezirea lor.
Poemul lui Georges Duhamel în traducerea lui Emil Gulian.
Balada deposedatului
Omul care nu mai are nimic de pierdut,
Omul căruia i s’a luat totul.Cu nepăsare lasă să se întindă
Pe pat membrele-i rănite și reci.Cu nepăsare lasă să-i cadă și capul:
Oriunde poate să cadă povara!Nici o rugăciune, nici un geamăt.
Nu mai vorbește: nimic de spus.Lasă să se audă doar un suspin,
Un suspin ce aproape nu mai e omenesc.Ce face între noi? Nu mai are nimic.
E ușurat de orice speranță.E lipsit de orice bucurie:
Mai are doar viața de neîndurat.Mai are doar flacărea muribundă.
Și amintiri care trebuesc izgonite.S’a sfârșit! Tot ce putea a făcut;
Tot ce se cerea dela el s’a ‘mplinit.S’a sfîrșit! Aruncat din luptă,
Zace un om spăimântător de liber.Ochiul pustiit urmărește un nor
Ce reflectă, departe, nevăzutele țări.Și adesea acest ochi se îndreaptă spre noi
Noi ce alergăm după trebi inutile.Ce caută, între noi, deposedatul?
Călătorul ce așteaptă să se umfle vântul?Îl privim în tăcere cu toții,
Îl privim cu toții îngroziți.În fundul sufletelor noastre sfârșite,
Gelozia misterioasă crește.23
înșir’te mărgăritari...
