Înșir’te mărgăritari: „Calea robilor” de Vasile Alecsandri

A fost o vreme în care poetul nostru național era Vasile Alecsandri. Un poem de-al său din timpurile cînd cerul încă ne era călăuză.

A fost o vreme cînd poetul nostru național n-a fost Mihai Eminescu, ci Vasile Alecsandri (14 iunie 1818¹– 22 august 1890), cînd acesta din urmă întrupa în el desăvîrșirea poeziei. Pentru B. P. Hasdeu bardul de la Mircești era mai mare decît Eminescu, Titu Maiorescu îl așeza în centrul celebrului tablou cu membrii Societății Junimea, iar Eminescu, în „Epigonii”, îl numea „acel rege-al poeziei, vecinic tînăr și ferice.”

În 1915, la împlinirea a 25 de ani de la stingerea lui Alecsandri în urma unui cancer, în numărul special pe care i-l dedică „Românul” apărea o scurtă biografie care începea astfel: „Vasile Alecsandri, născ. la Bacău în Iulie 1821, mort la Mircești 22 August v. 1890, a fost cel mai mare poet național român² și în acelaș timp unul dintre bărbații politici fruntași, care au contribuit la regenerarea, desvoltarea și înălțarea spiritului public, la întroducerea și propășirea reformelor și a civilizațiunii în România, luptînd cu energie și cu succes pentru unirea Moldovei cu Valahia și pentru ridicarea în fața străinătății a prestigiului și a demnității noastre ca popor și ca stat.”³

În același număr, Nicolae Iorga, după ce nota că „dintre scriitorii români contimporani mai tineri erau mulți cari aveau însușiri superioare acelora ale lui Alecsandri”, conchidea: „cu toate acestea, el e, fără îndoială, cel dintîi poet, cel dintîi scriitor al nostru de pe atunci. Nu numai cel dintîi poet, ci, cu toate lipsurile unei proze adesea lîncede și fără acele legături dibace ce-i dau uneori o valoare pe care poezia n-o poate ajunge, e cel dintîi scriitor în toată întregimea înțelesului. Contemporanii nu se înșelau cînd proclamau aceasta.”

Încet însă steaua lui Alecsandri începe să apună și, pe nedrept, e dat uitării și îngropat în manualele școlare. Cel care scrisese poeme pentru fiecare moment important al țării ce s-a clădit încet în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cel care prin ciclurile „Ostașii noștri” ori „Legendele istorice” a luptat pentru crearea unui puternic sentiment național devenea încet unul dintre poeții de început, un pas spre marea lirică.

Dar tot el e cel care ne-a lăsat „Poezii populare ale românilor adunate și întocmite de Vasile Alecsandri” în care, pe lîngă mai cunoscutele „Miorița” ori „Monastirea Argeșului”, găsim mici bijuterii ca „Șoimul și floarea fagului”, baladă plină de-o „cugetare poetică și de-o filozofie adîncă”, cum nota însuși Alecsandri.

— Șoimuleț duios la grai,
Fiecare cu-al său trai.
Tu ai aripi zburătoare
Ca să te înalți la soare,
Eu la umbră, la răcoare
Am menire-nfloritoare.
Tu te leagăni sus pe vînd,
Eu mă leagăn pe pămînt.
Du-te-n cale-ți, mergi cu bine,
Făr-a te gînd la mine,
Că e lumea-ncăpătoare
Pentru-o pasăre ș-o floare!

Să sperăm că, într-o zi, „Poeziile populare…” vor fi considerate creații originale și nu doar versuri „culese”, dîndu-i-se, în sfîrșit, mai multă greutate cuvîntului „întocmite”.

Unul dintre poemele uitate ale lui Alecsandri este și „Calea robilor”. Apărut în numărul din 1 septembrie 1874 în „Convorbiri literare”, inclus mai tîrziu în ciclul „Pasteluri”, e un poem care închide în el destinul trist al neamului, rătăcirile și suferințele lui.

În versuri de-o frumusețe aparte, cum puține s-au scris despre bolta cerească în literatura noastră, Alecsandri zugrăvește puzderia de stele ce brăzdează mijlocul cerului, în numele căreia se amesteca atît robia, cît, mai ales, speranța întoarcerii.

Sub numele de drumul sau calea robilor, calea rătăcită, drumul sau calea lui Troian sau Traian, calea laptelui, drumul orbilor, calea țiganului, calea șchiopilor, paiele țiganului, crîngul cerului, brîul sau brîul luminos al cerului, Românii înțeleg pînza fumurie care se vede brăsdînd cerul aproape pe la mijloc, în nopțile senine și fără lună.⁴

scria Tudor Pamfile în „Cerul și podoabele lui…”.

Era drumul de întoarcere al celor luați, al celor care „ziua stăteau tăinuiți pe unde-i îndemna Dumnezeu, iar noaptea se luau după drumul robilor și zoriau înainte”⁵, dar era și drumul nostru al tuturor după cum notează același Pamfile:

Prin alte părți se zice că e vorba de robii pămîntului nostru, de noi, de toți, cari vom merge la judecata de apoi înaintea lui Dumnezeu, pe această cale, spre a ne da samă de toate cîte le-am săvîrșit în vieață⁶

De ni se pare că poezia lui Alecsandri nu mai este actuală, că timpurile s-au schimbat într-atît încît nu mai recunoaștem nimic din cele de-acum un secol și jumătate, să înlocuim Buceagul cu lumea cea largă, robii cu cei plecați și rătăciți departe și vom vedea cum vălul de ceață și lumină din mijlocul cerului freamătă iar arătîndu-ne drumul spre casă.

Calea robilor

Pe ceru-nalt lucește un rîu albiu de stele
Ce curge spre Moldova din tinicul noian;
Ca flotă luminoasă, luceferii prin ele
Cutrieră în umbră cerescul ocean.

Din cînd în cînd desprinsă din bolta cea profundă,
O stea albastră cade și-n spațiu s-acufundă,
Trăgînd pe plaiul negru o brazdă argintie,
Ce-n clipă-i trecătoare ca viața-n veșnicie!

Sub cerul fără margini, spre mîndrul Răsărit,
Se-ntinde-n umbra nopții un cîmp nemărginit,
Pustiu și trist ca golul ce lasă-n urma lor
În inimi iubitoare iubiții care mor.

Și rîul cel de stele e călăuzul tainic
Ce duce la Moldova pe rătăcitul cainic;
Și cîmpul e Bugeacul cu orizonturi mari
Bătut de oameni searbezi ce fug de la tătari.

înșir’te mărgăritari...