Înșir’te mărgăritari: „Cîntec de leagăn” de St. O. Iosif

Printre poemele lui St. O. Iosif care au trecut proba timpului se numără, sub forma unei poezii pentru copii, o mică bijuterie: „Cîntec de leagăn”.

Cu excepția a doi ani petrecuți departe de țară, scurta existență a lui Ștefan Octavian Iosif (St. O. Iosif) a fost umbrită de grijile materiale.

Născut la Brașov în 11/23 octombrie 1875, St. O. Iosif a fost al cincilea copil din cei unsprezece pe care i-a avut cuplul Paraschiva (născută Mihălțeanu) și Ștefan Iosif.

La Brașov are o copilărie aproape idilică marcată de hoinărelile prin pădurea de pe Tîmpa, de jocurile de-a haiducii și de căutarea cuiburilor de păsări, a fost timpul cînd natura îl va prinde pentru totdeauna în mrejele ei.

În 1889 tatăl scriitorului, pensionat, își mută familia la Sibiu, pentru ca în 1891 să treacă munții și să ocupe un post de profesor suplinitor la Turnu-Măgurele, astfel că la sfîrșitul anului poetul e înscris la liceu în București.

În primăvara anului următor are loc debutul în Revista școalei din Craiova cu poezia Izvorul, căreia îi urmează o foarte bună traducere a baladei Craiul ielelor de Goethe. În toamnă și Adevărul îi publică cîteva poezii, dar adevărata intrare în lumea literară va avea loc în 1893 prin revista Viața a lui Al. Vlahuță.

În timpul liceului, de ale cărui taxe e scutit pentru că prezintă un certificat de paupertate, Iosif dă, pentru a se întreține, meditații prost plătite care-l istovesc peste măsură. În 1895, după ce-și trece bacalaureatul, se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie din București, dar n-o va frecventa și nici nu-și va da examenele.

E angajat copist la Ministerul Domeniilor, dar după puțin timp renunță devenind secretarul lui I. L. Caragiale, care fusese însărcinat să conducă noul săptămînal Epoca literară. Dar revista are viață scurtă și poetul rămîne corector la Epoca.

În 1897 ajunge la Iași, devine unul din fondatorii revistei Floare albastră, dar continuă să se lupte cu lipsurile materiale și versurile i se întunecă.

Un prieten, Virgil Cioflec, îl ia cu el în străinătate și urmează doi ani de liniște. La Paris și în Bavaria își regăsește seninătatea, scrie mult și traduce masiv din Heine. Tot acum îl cunoaște și pe Dimitrie Anghel, colaborarea dintre cei doi fiind una din cele mai interesante din literatura română.

Întors în țară se logodește în 1903 cu Natalia Negru (se vor căsători peste un an) și devine custode la Muzeul Aman și la Biblioteca Fundației Universitare „Carol I”.  Dar fericirea casnică nu durează și în 1910 soția îl părăsește pentru a-l urma pe Dimitrie Anghel, astfel că prietenia și colaborarea celor doi se încheie.

St. O. Iosif e din ce în ce mai bolnav, iar în zorii zilei de 22 iunie 1913 moare la spitalul Colțea și e îngropat a doua zi în cimitirul Bellu.

În Istoria literaturii române contemporane, Eugen Lovinescu își intitulează capitolul pe care i-l dedică „St. O. Iosif, poet minor”, reținînd puține versuri din opera acestuia: „Și nu știu cine ești anume / Cînd mă privești întrebător: / Din îngeri rătăcită-n lume / Vreo soră vitregă de-a lor?” (În ochii tăi) ori uimitoarea strofă:

Mi-e dor de-un vis așa curat
Și alb ca albul de hermină,
Să rîd ca florile-n lumină,
Să uit că ros e de vermină
Copacul vieții scuturat.¹

(„Mi-e dor de-un vis”)

Dacă din opera originală critica va păstra puține poeme, în privința traducerilor se va grăbi să le recunoască valoarea, căci St. O. Iosif ne-a oferit traduceri excelente din Heine, Goethe, Schiller, Bürger, Wagner, Petőfi ori Longfellow. Moartea prematură avea să pună capăt unuia dintre cele mai importante proiecte ale sale: traducerea integrală a lui Shakespeare în română. Nu ne-au rămas decît Romeo și Julieta, Visul unei nopți de vară și cîteva fragmente din Hamlet.

Traducerea poemului Loreley, lăsată de St. O. Iosif, rămîne cea mai frumoasă tălmăcire românească a baladei lui Heine.

Printre poemele care au trecut proba timpului se numără, sub forma unei poezii pentru copii, o mică bijuterie: Cîntec de leagăn. Scrisă pentru Corina, fiica născută în 1905 și care avea să sfîrșească tragic_ „ucisă la 13 sept. 1916 de bombele aruncate de un Zeppelin german”_ (G. Călinescu), poezia a apărut la 24 decembrie 1906 în Sămănătorul.

În versuri simple, cuvintele se joacă cu noi și, deși poate acum nu mai reușesc să ne-adoarmă, încă sînt în stare să recreeze misterul ceasurilor de taină cînd, deasupra noastră, capul aplecat al mamei închidea în el universul întreg.

Cîntec de leagăn 

Corinei

Hai, odor, hai, păsărică,
Dormi, o, dormi fără de frică,
Să te-alinte
Moș cuminte
Și să-ți cînte-ncetinel :
„Mugur, mugur, mugurel…”

Îngeri vin tiptil și-alene
Să te mîngîie pe gene,
Și mi-ți leagă-n
Dulce leagăn
Fraged trupușor de crin,
Ca s-adormi frumos și lin…

Ce tresari ?… Nu-i nime, nime…
Liniște și-ntunecime.
Doar zefirul,
Musafirul
Cel șagalnic și pribeag,
A trecut pe lîngă prag…

Și-a trimis o gîză mică
Să-ți aduc-o scrisorică
Și să-ți spună
Noapte bună,
Că și el, sătul de drum,
Merge să se culce-acum…²

înșir’te mărgăritari...

Citiți și-o reușită traducere de St. O. Iosif a unei celebre balade de Goethe, Ucenicul vrăjitor.