Înșir’te mărgăritari: „Cum te iubesc?” de Elizabeth Barrett Browning

Sonetul XLIII „Cum te iubesc?”, din ciclul „Sonetele unei portugheze” al poetei Elizabeth Barrett Browning, este unul dintre cele mai celebre poeme de dragoste.

În 1844 apărea, în două volume, Poems, by Elizabeth Barrett Barrett, culegerea de poeme ce va constitui începutul uneia dintre cele mai cunoscute povești de dragoste dintre doi poeți englezi.

Elizabeth Barrett se născuse în 6 martie 1806 în comitalul Durham, în nordul Angliei, și era primul copil din cei doispreze ai familiei Barrett Moulton. Dă dovadă de precocitate literară scriind prima carte de poezii înainte de a împlini doisprezece ani. Deși are o copilărie fericită în care citește mult și se cufundă în studiul clasicilor (traduce din Eschil, Prometeu înlănțuit, și, la 12 ani, compune un poem epic în tradiția lui Homer, The Battle of Marathon: A Poem), la 14 ani se-mbolnăvește și tratamentul acelor vremi (laudanum și morfină mai tîrziu) îi va slăbi sănătatea pe parcusul întregii vieți.

Moartea mamei determină mutarea familiei în Sidmouth, Devon, în 1832, iar în 1836 o nouă mutare are loc, la Londra de această dată. Doi ani mai tîrziu își publică primul volum de poezii The Seraphim and Other Poems și tot acum, din cauza problemelor de sănătate, pleacă la Torquay, Devon însoțită de un frate, Edward. Moartea acestuia prin înecare o va afecta în asemenea măsură încît se retrage din societate, simțind o aversiune teribilă în a mai întîlni pe cineva. O astfel de alegere face mai tîrziu și o altă mare poetă, Emily Dickinson. Cu toate acestea reputația ei literară crește, asfel că apariția celui de-al doilea volum de poezii, Poems, îl determină pe poetul Robert Browning (1812-1889) să-i trimită, în ianuarie 1845, o scrisoare în care-și exprimă admirația atît pentru versurile ei, cît și pentru ea.

În următoarele douăzeci de luni, cei doi vor schimba aproape 600 de scrisori, dragostea dintre ei crescînd și culminînd cu fuga și căsătoria lor în septembrie 1846. Își petrec luna de miere la Paris și apoi se stabilesc în Italia, întîi la Pisa, apoi la Florența. Tatăl lui Elizabeth o va dezmoșteni și n-o va ierta nici măcar pe patul de moarte.

În Italia va continua să scrie, iar opera ei va ajunge să aibă o influență majoră asupra poeților americani Edgar Allan Poe și Emily Dickinson, vocea ei fiind recunoscută mai tîrziu ca una din primele voci feministe.

Cu sănătatea tot mai șubredă, dependentă de morfină ca să-și potolească durerile, Elizabeth Barrett Browning moare în 1861, într-o zi de 29 iunie, în brațele soțului care mai tîrziu va mărturisi că s-a stins „zîmbind, fericită și cu chipul luminos ca al unei fetițe. Ultimul ei cuvînt a fost: «Minunat».”¹

Deși peste opera ei se așterne încet uitarea, un ciclu de sonete, unul dintre cele mai cunoscute ale literaturii engleze, rămîne să înfrunte timpul — Sonetele unei portugheze (Sonnets from the Portuguese). Apărut în 1850, volumul cuprindea 44 de sonete, iar titlul a fost ales pentru a lăsa impresia că sînt o traducere. William Harmon notează că o variantă a titlului ar fi fost : Sonnets Translated from the Bosnian. Titlul definitiv ar fi fost inspirat de numele cu care o alinta Browning („micuța mea portugheză”), fiind în același timp și o trimitere la ciclul de sonete al poetului portughez Luís de Camões.

Sonetele au fost scrise în perioada în care Robert o curta pe Elizabeth (deși ea nu i le va arăta decît în 1849) și sînt printre cele mai minunate poeme de dragoste, de multe ori considerate egale sonetelor shakespeariene. Sonetele surprind în ele jocul dragostei, înfiriparea sentimentelor, îndoiala, teama că dragostea se va stinge la fel de repede, pe cît de repede venise, că diferența de vîrstă e o piedică între ei (Robert era cu șase ani mai tînăr), că regretele ar putea umbri și distruge dragostea dintre ei.

De va fi dat să mă iubești, să fie
din dragoste… –— Eu n-aș voi să spui:
«Surîs… cum e al ei pe lume nu-i…
nici ochi nu sînt, nici glas mai blînd…»²

mărturisea poeta în Sonetul XIV.

Dar cînd ea se convinge de trăinicia și de profunzimea sentimentelor lui și cînd toate îndoielile dispar, răspunde dragostei lui prin cel mai celebru sonet al ciclului, Sonetul XLIII, al cărui prim vers “How do I love thee? Let me count the ways” i-a asigurat un loc lui Elizabeth nu doar în canonul literar, ci și-n inimile îndrăgostiților de pretutindeni, acesta fiind versul care va rămîne chiar de toate celelelalte vor fi uitate.

„Cum te iubesc?” se-ntreabă poeta și urmează o înșiruire năvalnică a potecilor pe care dragostea le sădise-n sufletul și-n inima ei, iar Barbu Solacolu, tălmăcindu-l, reușește să păstreze farmecul acestui minunat poem de dragoste.

XLIII

Cum te iubesc? În multe feluri, — iată:
eu te iubesc adînc, senin și mult
de parcă zările în mine-ascult
ca-ntr-un tumult cum cîntă toate-o dată.

Eu te iubesc de-i zi, de-i noapte —
fie-n sclipiri de candeli, fie-n soare… Sînt
cu-același suflet drept și drept cuvînt
în gînd curat cu teamă de trufie

cum pătimașă altădat’, copilă,
credeam sau, suferind, pierdeam umilă
încrederea în sfinții mei… Mi-ești drag

cum lacrimi doar și zîmbet pot să-ți poarte
prinos… Și cînd voi trece-al morții prag
te voi iubi și dincolo de moarte…³

înșir’te mărgăritari...

Cuvinte de dragoste găsiți și-ntr-un sonet de Shakespeare ori într-un poem de Otilia Cazimir.