Înșir’te mărgăritari: „Dureri ascunse” de Dimitrie Anghel

„Sînt flori care-și înclină boiul și mor topite de visare, / Mai sînt și ochi ce plîng în noapte și-adorm cînd soarele răsare…”

La cumpăna dintre veacurile al XIX-lea și al XX-lea își fac apariția cîțiva scriitori care ar fi putut însemna cu mult mai mult în literatura română, dacă destinul nu li s-ar fi frînt tragic, înainte de a da întreaga măsură a talentului lor: Ștefan Petică, St. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Panait Cerna ori Ilarie Chendi.

Dimitrie Anghel, socotit de G. Călinescu „printre cei dintîi simboliști”, s-a născut în 16 iulie 1872, la moșia Cornești de lîngă Iași, și descindea, pe linie paternă, din aromâni refugiați, iar, pe linie maternă, din neam de greci. Copilăria idilică îi este însă zguduită de moartea mamei, Erifilia. Rămas orfan la nici șapte ani, poetul se va lupta întreaga viață cu apăsarea amintirii, cu golul căscat în suflet și, mai tîrziu, își va evoca mama în cuvinte pline de dragoste: „Gura ta a tăcut așa de curînd și farmecul vorbelor dulci, ce le poate spune o mamă au sunat așa de puțin în auzul meu. De copil n-am avut nimănui să spun ce mă doare, ochii mei n-au avut către cine să se întoarcă, mînele mele spre cine să-și întindă desnădejdea” (Mama în Poezii și proză). Cînd abia împlinise 16 ani, Dimitrie Anghel trece printr-o nouă suferință: tatăl, chinuit de datoriile acumulate, cu sănătatea din ce în ce mai șubredă, se stinge și el. Cei patru copii lichidează moștenirea și cu banii rămași își desăvîrșesc studiile.

Mitif, cum era alintat poetul în familie, va fi însă un elev mediocru: abandonează, în 1890, gimnaziul „Alexandru cel Bun”, iar, mai tîrziu, se opune încercărilor zadarnice ale fraților de-a urma o școală superioară la Paris.

În 1890 îi apar, în Contemporanul, primele încercări literare: două poezii marcate de-un profund epigonism eminescian, dar călătoria în Italia din anul 1893, stabilirea la Paris în același an și rămînerea acolo vreme de nouă ani îi vor prilejui contactul cu literatura nouă și-l vor ajuta să-și limpezească vocea lirică.

Tot la Paris, în aprilie 1900, îl cunoaște pe St. O. Iosif și între ei se naște una dintre cele mai interesante și mai prolifice prietenii din literatura română. Traduc și scriu mult împreună  (cei doi vor semna cu un pseudonim devenit celebru A. Mirea) și se implică în reapariția revistei „Semănătorul”.

Prietenia lor se sfîrșește însă în 1910, cînd Anghel nu-și poate înfrînge pasiunea pentru soția prietenului, Natalia Negru. Un an mai tîrziu, în ianuarie 1911, un eveniment tragic (îi arde casa în timp ce se afla în străinătate cu Natalia, care îi devenise între timp soție) determină internarea lui într-o clinică de boli nervoase. Urmeză declinul: ostracizat după moartea lui St. O. Iosif (în 1913), cu o viața conjugală furtunoasă, D. Anghel se împușcă după o ceartă violentă cu soția pe o rănise ușor cu un glonț tras mai mult ca s-o sperie. După două săptămîni de chinuri, poetul s-a stins la 13 noiembrie 1914.

Cele două volume de poezii, apărute în timpul vieții, În grădină (1905) și Fantazii (1909), deși nu reprezintă un moment de răscruce în literatura română, cuprind în ele versuri de-o duioșie și de-o frumusețe aparte, versuri pe care trecerea timpului nu le-a întunecat ori banalizat:

Azi vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme;
În lacrimi tremură oglinda ca fața apelor cînd plouă.
Crizanteme

Iar noaptea toată deodată miroas-a dragoste și-a moarte.
Miroas-a moarte ș-a iubire și crește-o dulce lenevie
Ca-ntr-un polog frumos în care te-nvinge somnul fără vrere.
O ceață diafană zboară ca peste-un cîmp de bătălie,
Acoperind din nou grădina cu-ntunecatele-i mistere.
După ploaie

În murmurul fîntînei plînge povestea vremilor trecute…
De știi s-asculți, auzi iar glasul atîtor guri ce-s astăzi mute
Murmurul fîntînei

Sînt seri cînd murmurul furtunei e-așa de blînd, încît ai spune
Că s-a ascuns în umbr-un înger și povestește o baladă.
În furtună

Cîntai un cîntec straniu din țările de nord,
O melodie blîndă și limpede ca gheața
Reverie

Muream din nou, dar cînd trudită făcîndu-ți brațele cunună,
A fost s-adormi zîmbind la mine cu fața calmă între perne,
Eu ca o pulbere de aur m-am ridicat ușor subt lună
În căutarea altei forme desăvîrșite și eterne.
Metamorfoză

Dimitrie Anghel, cu toate că a rămas cunoscut, poate pe nedrept, ca un poet al florilor, al grădinilor înmiresmate, paradisiace, a scris și o poezie a întrebărilor chinuitoare, o poezie în care stările sufletești difuze creează o atmosferă apăsătoare prin care viața irumpe cu toate ale ei. Dureri ascunse e-un poem în care tristețea sfîșietoare a trecerii vremelnice prin lume și a zădărniciei viețuirii e îmblînzită doar de țesătura diafană a imaginilor pe care le nasc cuvintele.

Dureri ascunse

Sînt flori care-și înclină boiul și mor topite de visare,
Mai sînt și ochi ce plîng în noapte și-adorm cînd soarele răsare,
Mîhnite-s florile acele, dar jalea lor cine-o mai știe?
Cine-a-nțeles cît plîns ascunde sub ochi o dungă viorie?

Cît praf de flori nu cerne vîntul de-a lungul zilelor de vară,
Și totuși veselă-i grădina. Pe-un ram, sfioși, visau asară
Doi trandafiri ca doi prieteni, și azi vîrtejul de petale
Acelui ofilit, în roate, dă celui de pe ram, ocoale…

Ca ei, ții minte, stam alături…Dar tu nu poți să mai ții minte:
Ochii închiși nu mai visează și foile ce mai-nainte
Erau o floare roșie-acuma-s doar un prilej de amintiri,
Iar viața re-nnoită-ncepe din purpura de trandafiri.

Așa mor florile-n neștire, așa-și sting ochii buni lumina
Și-n preajma vieței care rîde, cine-ar gîndi, privind grădina,
Că sub surîsul ei s-ascunde o ne-ntreruptă agonie!
Cine-a-nțeles cît plîns ascunde sub ochi o dungă viorie?…

înșir’te mărgăritari...

Citiți și Amurg pe fluviu de D. Iacobescu, un poet al cărui destin s-a încheiat înainte de a împlini 20 de ani, ori Cîntecul de leagăn scris de St. O. Iosif pentru fiica sa, Corina.