Înșir’te mărgăritari: „Fără ea” de Dante Gabriel Rossetti

„Și inima-mi, ce-i fără ea?” își plînge dragoste pierdută Dante Gabriel Rossetti într-un sonet, întrebîndu-se cum supraviețuiești pierderii…

Pictor, poet și traducător, Dante Gabriel Rossetti, născut la 12 mai 1828, a fost fondator și reprezentant de seamă al Frăției Prerafaelite. Fondată în 1848 de Rossetti, William Holman Hunt și John Everett Millais, Frăția a apărut ca o mișcare împotriva picturii din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, ca un refuz al reproducerii mecanice pe care cei trei o vedeau în operele artiștilor de după Rafael și Michelangelo. Numele de prerafaeliți pe care și-l vor asuma era un omagiu adus simplității și purității cu care natura era reprezentată în arta italiană de dinaintea lui Rafael.

Frate al poetei Christina Georgina Rossetti, e atras din copilărie de poezie, iar opera lui Dante își găsește un loc central în pictura sa, un triptic rămînînd celebru pentru episodul Francesca da Rimini și Paolo Malatesta din Divina Comedie. Din dragoste pentru Dante își schimă și ordinea prenumelor, căci numele primit la naștere fusese Gabriel Charles Dante Rossetti. 

În 1850 o cunoaște pe Elisabeth Siddal care-n următorii zece ani îi va fi, în egală măsură, muză și iubită. De-o frumusețe uimitoare, Elisabeth va fi model și pentru alți alți rafaeliți, pozînd pentru Ofelia din celebrul tablou al lui John Everett Millais.

Se căsătoresc în 1860, dar Elisabeth este din ce în ce mai bolnavă și devine dependentă de laudanum. Suferind de depresie după ce naște o fetiță moartă, tînara se stinge în urma unei supradoze de laudanum la 11 februarie 1862 și încă de-atunci se răspîndește zvonul existenței unui bilet de adio și se vorbește despre moartea ei ca despre o sinucidere.

Sfîșiat de durere, Rossetti pune în coșciug un caiet, unicul manuscris al poeziilor sale, pe care se spune că l-ascuns în părul ei roșu. Durerea dă naștere și unui tablou în 1863, Beata Beatrix, în care Beatrice a lui Dante împrumută chipul lui Elisabeth.

În 1869 Rossetti, dependent de alcool și de droguri, crede că nu mai poate picta și începe să scrie din nou poezie. E obsedat însă de caietul pe care l-a îngropat și, convins de agentul lui, Charles Augustus Howell, e de acord să-l dezgroape. Howell va povesti că a găsit corpul lui Elisabeth neputrezit, că frumusețea ei era încă întreagă și că întregul coșciug era plin cu părul ei roșu ce continuase să crească. Rossetti, care n-a participat la deshumare, va regreta pentru tot restul vieții că și-a dat acordul.

În ultimii ani trăiește retras și se luptă cu dependența de droguri și de alcool. Moare la 9 aprilie 1882, după ce, în decembrie, paralizase ca urmare a unui atac cerebral.

În ciclul de sonete House of Life (Casa vieții) există unul, Sonetul LIII, Fără ea, în care Rossetti vorbește despre frumusețe, despre dragoste, despre pierdere, dar mai ales despre golul nesfîrșit care rămîne. Despre acest sonet Rossetti i-a mărturisit lui Hall Caine, secretarul lui pentru o vreme: „Nu pot să-ți spun ce moment înfricoșător l-a stors din mine”.

Iată-l, în traducerea Mariei Banuș:

Fără ea

Oglinda-i ce e fără ea? Gol mut
Și orb, un iaz lipsit de-a lunii față.
Și rochia-i, fără ea? Golit de viață,
Un pîlc de nori, cînd luna a trecut.
Poteca-i, fără ea? Al zilei zbor
Gonit de trista noapte. Perna ei,
O, fără ea, e plînset! pe temei
De zile, nopți uitate, și de dor.

Și inima-mi, ce-i fără ea? O, biata,
Cum să te-arăt atît cît mai am grai?
Un călător pe reci cărări, pe-un plai
Abrupt, pustiu, trudit mi se arată,
Unde prelungul nor și pomii, ceață,
Pe dealul trist aruncă-al umbrei strai.