Înșir’te mărgăritari: „Într-o zi voi dispărea, și toate…” de Ivan Bunin

„Într-o zi voi dispărea, și toate / Vor rămîne-n casă, neschimbate”, versuri de Ivan Bunin, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1933.

Ni-e viața doar o umbră călătoare,
Un biet actor, ce-n ceasul lui pe scenă
Se grozăvește și se tot frămîntă
Și-n urmaă nu mai este auzit.
E o poveste spusă de-un nătîng,
Din vorbe-alcătuită și din zbucium
Și nensemnînd nimic.¹

Astfel se lamentează etern, și noi împreună cu el, Macbeth, doar că, în rotirea anotimpurilor, în succesiunea apusurilor și-a răsăriturilor ori în curgerea orelor, de multe ori uităm cît de vremelnici ne sînt anii și că trecerea noastră prin lume e la fel de efemeră ca mirosul florii de fîn într-o noapte de vară.

În ceasurile de disperare, de durere ori de boală, nimicnicia își arată chipul la ferestrele nopților lungi, bîntuite de întrebări nesfîrșite, și ne sfarmă pilonii de rezistență ai lumii, piloni pe care-i credeam de neclintit. Și-atunci, ispitiți de mila față de noi înșine, de starea noastră nenorocită, lăsăm să ne pătrundă gîndul că într-o zi toate vor continua fără noi, că doar cîțiva ne vor plînge lipsa un timp, că încet vom dispărea în uitare, pentru ca, destul de curînd, pînă și această ultimă urmă să se șteargă.

Una dintre ispitirile căreia i-am cedat adeseori era să-mi închipui existența lucrurilor în lipsa cuiva care să le perceapă. Îmi imaginam camera mea de lucru, cu corpurile de bibliotecă îngreunate de cărți, cu biroul înecat sub hîrtii și cărți, cu canapeaua lăsată și care încă păstra urma corpului meu. Îmi imaginam singurătatea, tăcerea, dar mai ales lipsa mea în care pluteau toate lucrurile și , deși niciodată n-am rătăcit cu gîndul într-atît de departe încît să le dau și suflu de viață, am gustat îndelung golul căscat, l-am lăsat să crească și să-mi invadeze toate cotloanele vieții. Nimicul în care mă transformam mă umplea de melancolie, dar de puține ori am avut curajul să întîrzii mai mult la marginea abisului, căci asemeni tuturor muritorilor eram mai degrabă convins de realitatea morții celorlalți, decît de cea proprie.

Doar uneori, cînd gîndul nu-mi dădea pace, mă-ntorceam într-o după-amiază de la sfîrșitul copilăriei, cînd, nedumerit de ideea morții, de faptul că într-o zi aș putea să nu mai fiu, în minte îmi încolțise gîndul că, de fapt, lumea nu există decît pentru că eu exist, că e doar o proiecție exterioară a mea. Fără s-o știu, pe urmele episcopului irlandez George Berkeley (1685-1753), credeam că „toate corpurile care compun măreața ostatură a lumii nu au o existență fără o minte, că existența lor constă în a fi percepute ori cunoscute; că, prin urmare, atîta timp cît acestea nu sînt cu adevărat percepute de mine sau nu există în mintea mea ori în cea a oricărui alt spirit creat, ele ori nu au nici un fel de existență sau dăinuie doar în mintea unui spirit etern.” (Principles of Human Knowledge, § 6)

O răsturnare a unui astfel de mod de a gîndi, poate mai apropiată de adevăr, ar fi că noi (cu tot ce înseamnă amalagamul trup, suflet și conștiință) nu sîntem decît o palidă reflecție a lumii, că existența noastră nu-i decît un gînd al realității obiective. Conștientizînd aceasta, smerindu-ne în acceptarea locului nostru în urzeala universului, multe din tulburările noastre și-ar găsi atunci oarecare alinare. Mai ales că-n lume sînt semne în tot locul, iar uneori o întîmplare te-ajută nu să înțelegi, ci să le găsești oglindite într-un poem de-o frumusețe aparte.

Ivan Alekseevici Bunin (10/22 octombrie 1870 – 8 noiembrie 1953), deși a intrat astăzi într-un con de umbră, în prima jumătate a secolului trecut era considerat unul dintre marii scriitori ai timpului.

Născut la Voronej, într-o veche familie nobiliară, Ivan Bunin a avut o copilărie idilică, urmele ei reverberînd în opera de mai tîrziu. Dornic să-și păstreze independența, nu aderă la ideile Revoluției din Octombrie și în mai 1918 părăsește Moscova, stabilindu-se întîi la Odessa pentru ca la începutul lui 1920 să plece la Constantinopol, apoi, după șederi de scurtă durată la Sofia și la Belgrad, emigrează în Franța unde rămîne pînă la sfîrșitul vieții și devine un membru de vază al emigrației ruse.

În 1933 Premiul Nobel pentru Literatură e acordat pentru prima dată unui reprezentat al literaturii care-i dăduse pe Dostoievski, Tolstoi ori Cehov și Ivan Bunin, deja perceput ca un urmaș de seamă al ultimilor doi, un stilist desăvîrșit, îl primește pentru „artisticitatea viguroasă prin care a dezvoltat tradițiile prozei ruse clasice”.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial trăiește retras în sudul Franței, în munți, într-o mică comunitate autonomă. Antifascist convins refuză orice colaborare cu regimul de la Vichy și ascunde evrei fugari în vila sa. Invitat să se întoarcă în URSS după război, după o perioadă în care pare că acceptă, refuză și își trăiește ultimii ani în Franța.

Finețea și frumusețea stilului ori țesătura poemelor și a povestirilor sale sînt considerate a fi printre cele mai fastuoase din literatura rusă și adeseori sînt numite „brocartul Bunin”.

Dar deși e cunoscut mai degrabă pentru scrierile în proză, Bunin a fost și un mare poet. Printre poemele sale, în urmă cu mulți ani, am descoperit unul, scris în 1916, fără titlu, care, în puține și simple versuri, închide în el efemeritatea trecerii noastre prin lume, destinul nostru ca o bătaie de aripă.

În traducerea lui Ștefan Aug. Doinaș și a lui Igor Block o răscolitoare fărîmă de suflet rusesc:

[Într-o zi voi dispărea…]

Într-o zi voi dispărea, și toate
Vor rămîne-n casă, neschimbate
Fără-a ști nimic din ce se-ntîmplă:
Masa, banca și icoana simplă.

Tot așa, un fluture-n albastră
Haină, o să intre pe fereastră,
Va zbura-n zigzag, lovind o clipă
Lămpile cu gingașa-i aripă.

Tot așa o să privească zarea
Prin fereastra largă,-n timp ce marea
Cu oglinda-i caldă, albăstrie,
Va chema pe-ntinderea pustie.²

10.VIII.16

înșir’te mărgăritari...

Citiți și despre meditația lui Montaigne asupra morții ori despre Marcus Aurelius și căutarea sensul vieții.