Înșir’te mărgăritari: „Iubirea nu-i a vremii jucărie” de William Shakespeare

„Iubirea-adevărată nu-i iubirea / Ce piere cînd ’nainte-i piedici vin.” scrie Shakespeare despre iubirea eternă în Sonetul 116.

Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră —
Floare-albastră! Floare-albastră…
Totuși este trist în lume!

Astfel își încheie Eminescu poezia „Floare albastră” și cîți dintre noi n-am simțit gustul de fiere al sfîrșitului unei iubiri? De cîte ori nu ne-am spus că este ultima dată cînd vom mai suferi, că nimeni nu merită nici inima, nici sufletul nostru, că niciodată nu vom mai fi în stare să simțim cu aceeași intensitate? Și totuși, după un timp mai lung ori mai scurt, o altă iubire ne face cu ochiul, ne-ademenește cu clipe de fericire sublimă, cînd ne credem întorși în grădina începuturilor, cu promisiuni de eternitate pînă-ntr-o zi cînd ne trezim iar goi și slabi, căzuți în praful disperării.

William Shakespeare, bardul despre care știm atît de puține și totuși atît de multe, cel care gustînd toate sentimentele omenești le-a așezat pentru noi în cuvinte, în ale sale Sonete s-a aplecat nu doar asupra iubirii și-a roiului de sentimente ce-o însoțesc, a jocului ori a luptei dintre îndrăgostiți, dar și asupra timpului și-a efectelor devastatoare pe care le are nu atît asupra trupurilor, cît mai ales asupra sufletelor și-a simțămintelor.

Încercată, de cele mai multe ori, trăinicia iubirii se dovedește șubredă, dar Shakespeare ne spune că există o altfel de iubire, una care nu se transformă („alters”) și pentru care timpul nu-i păpușar („Love’s not Time’s fool” — „nu-i bufonul Timpului”¹)

Într-o zi de aprilie, cea în care, an de an, ne-amintim de Shakespeare² și de Miguel de Cervantes³, la mijlocul primăverii, las Sonetul 116 să oglindească iubirea după care tînjim întreaga viața și pe care prea puțini avem norocul s-o întrezărim.

Sonete, CXVI

Eu nu cred că sînt piedici la unirea
A două inimi ce credință-și țin;
Iubirea-adevărată nu-i iubirea
Ce piere cînd ’nainte-i piedici vin.
O, nu! Ea-i ca o stea nemișcătoare,
Ce calea le-o arată la năieri,
Statornică-n furtuni îngrozitoare,
Ea-i tot aceași astăzi ca și ieri,
Iubirea nu-i a vremii jucărie —
Tu, frumusețe, doar cu vremea treci —
Ea nu se schimbă, orice-ar fi să vie,
Statornică, aceeași este-n veci.

De mi se dovedește c-am greșit,
Nimic n-am scris și nimeni n-a iubit.

(trad. Petre Grimm)