Înșir’te mărgăritari: „Un pic dă nădejde d-aș ști c-o să-mi vie” de Nicolae Văcărescu
Dintre poeții Văcărești, Nicolae a scris cel mai puțin crezînd că nu-i înzestrat cu „duh născocitor”. Un poem în care meditează asupra vieții îl contrazice.
Există o oarecare duioșie a începuturilor, născută atît din stîngăcia inerentă primelor încercări și din nesiguranța pașilor așezați, cu nesfîrșită încetineală, unul după celălalt, cît și din fumusețea cîtorva momente de grație, aflate, de cele mai multe ori, la limita miraculosului.
Ivită din „limba vechilor cazanii”, din psalmii lui Dosoftei, din cîntecul popular, poezia română cultă își face timid apariția la cumpăna secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea prin opera poeților Văcărești. Trei generații (tatăl, Ienăchiță, fiii, Alecu și Nicolae și nepotul, Iancu) experimentează, se trudesc cu o limbă literară în formare, își rătăcesc și pierd viețile în vîltoarea vremurilor (Ienăchiță moare în împrejurări misterioase, Alecu e ucis și aruncat în Dunăre de oamenii noului domn, iar Nicolae, după ce fusese însărcinat să-l oprească pe Tudor Vladimirescu, eșuînd, ba chiar acordîndu-i sprijin, e nevoit să fugă peste munți, la Brașov), dar lasă o operă eterogenă ce va reverbera în versurile marilor poeți de mai tîrziu.
Nicolae, cel de-al doilea fiu cu har poetic al lui Ienăchiță, a scris puțin considerînd că nu-i înzestrat cu „duh născocitor”, că-i „slab în condei și în idei”, dar, deși ne-au rămas de la el doar opt poezii, talentul său liric nu se dovedește cu nimic mai prejos de cel al tatălui ori al fratelui.
Deși pentru Nicolae iubirea e chin, oscilînd între rai și iad („În rai fără tine e moarte, e gheață! / Ș-în iad lîngă tine e bine, e viață! / Ș-în iarnă cu tine sînt toate-nflorite, / Ș-în vară cînd nu ești, sînt toate pierite.”), e totuși singura alinare care ni se oferă, unul din puținele sensuri pe care le găsește viețuirii: „A trăi făr-a iubi / Mă mir ce trai o mai fi!”
Capodopera lui Nicolae Văcărescu rămîne însă o poezie în care meditația pe tema zădărniciei vieții și a soartei schimbătoare poartă ecouri din „Ecclesiast” și din „Viiața lumii”, poema lui Miron Costin, ascunzînd în ultimele versuri, ca o presimțire, măreția și însingurarea rece a versurilor eminesciene din „Odă (în metru antic)”.
[Un pic dă nădejde d-aș ști c-o să-mi vie]
Un pic dă nădejde d-aș ști c-o să-mi vie,
Și traiul mai dulce că poate să-mi fie,
Atuncea și viața mi-ar fi doar mai scumpă,
Și ața ce-o trage n-aș vrea să se rumpă.Dar cînd de nădejde dă leac nu să simte,
Și nici cum să-mi vie nu-mi trece prin minte,
D-amor nu e vorbă, dar nici dă viață,
S-au săvîrșit toate!… ah, rumpe-te, ață!Și poate atuncea, de n-o fi simțire
Să fiu în odihnă, să am fericire.
înșir’te mărgăritari...
