Înșir’te mărgăritari: „Doamne, cercatu-m-ai…” în loc de încheiere

După opt luni, rubrica „Poemul de duminică” ajunge la final. În loc de încheiere, unul dintre cei mai frumoși psalmi — Psalmul 138.

Au trecut mai bine de opt luni de la apariția primului articol în rubrica Poemul de duminică. Împrumutînd formula de legătură din basme „înșir’te mărgăritari” (am preferat varianta lui Petre Ispirescu mai cunoscutului „înșir’te mărgărite”) urma să vă ofer, duminică de duminică, cîte-un poem.

Călătoria se voia, asemeni basmului, una nesfîrșită, o veritabilă călătorie inițiatică de-a lungul căreia poeme de tot felul să se arate și să-ncerce să ridice vălul pe care întunericul și zarva prezentului îl aștern cu atîta ușurință peste viețile noastre, peste frumusețea tăcută a lumii.

Și aventura a început cu un poem de Marin Sorescu, Obișnuirea cu numele, pentru a continua cu versuri ale unor poeți mai mult (Jorge Luis Borges, William Shakespeare, Charles Baudelaire, Emily Dickinson, Anna Ahmatova, Tudor Arghezi) ori mai puțin cunoscuți (John Donne, Elizabeth Barrett Browning,  D. Iacobescu, Ștefan Petică, B. Fundoianu, Alexandru Philippide) sau aproape uitați astăzi (Theodor Șerbănescu, St. O. Iosif, G. Topîrceanu, Otilia Cazimir, Georges Duhamel).

În lunile ce-au trecut, mai mult ca altădată, am regăsit esența poeziei. Mi-am amintit versuri ori poeme pe care le credeam uitate, dar, mai ales, am descoperit altele, cu mult mai multe, surprinzătoare și pline de acel ceva inefabil care alcătuiește poezia. M-am afundat în biografiile poeților și, deși n-am descoperit acel „excepțional” pe care sîntem învățați să-l acceptăm în cazul lor, am găsit vieți ca ale noastre, umbrite de muncă, de speranță, uneori de ceasuri de fericire, spulberate adeseori de tragedii. Iar viețile sfîrșite mult prea devreme, cînd vocile poetice abia se acordau și marii poeți ce-ar fi putut fi mai tîrziu se întrezăreau, mi-au arătat cît de supuse toanelor destinului ne sînt ceasurile.

Astăzi Poemul de duminică, deși pentru mine nu va avea vreodată sfîrșit, își lasă aici ultimul semn. Nu pentru că am obosit ori pentru că nu mai sînt poeme, căci poezia e nesfîrșită ca însăși esența dumnezeirii ei, ci pentru că simt că haina rubricii s-a prăfuit, că scrisul s-a transformat într-o rutină și că plăcerea descoperirii, singura cu adevărat importantă, se risipește încet.

Și ce poem ar fi fost mai potrivit pentru acest ultim popas decît un psalm? L-am ales pe unul dintre cei mai tulburători — Psalmul 138 (139 după numerotarea masoretică), cel care dezvăluie o altfel de legătură cu divinitatea. Un poem în care om și Dumnezeu, doi prieteni despărțiți cu mult timp în urmă, se reîntîlnesc și își vorbesc ca și cum n-ar fi trecut nici măcar o zi de la separarea lor. Versetele par a împrumuta cuvintele lui Iov, cel care înțelege atît micimea condiției lui, măreția Celui de Sus, atotputernicia Lui, dar înțelege mai ales legătura dintre ei, o legătură de dragoste pe care știe că nimic n-o poate frînge.

Un psalm al „lui Zaharia întru risipire”¹ în care nu rătăcirea e plînsă, ci e cîntată lumina speranței.

Psalm 138

1. Doamne, cercatu-m-ai și m-ai cunoscut, Tu ai cunoscut șederea mea și scularea mea.
2. Tu ai priceput gîndurile mele de departe; cărarea și funia mea Tu ai iscodit.
3. Și toate căile mele mai înainte le-ai văzut, că nu este vicleșug în limba mea.
4. Iată, Doamne, Tu ai cunoscut toate cele de pe urmă, și cele de demult; Tu m-ai zidit, și ai pus preste mine mîna Ta.
5. Minunată s-a făcut știința Ta de către mine, întăritu-s-a, nu voi putea spre dînsa.
6. Unde mă voi duce de la Duhul Tău? Și de la fața Ta unde voi fugi?
7. De mă voi sui în cer, Tu acolo ești; de mă voi pogorî în iad, de față ești.
8. De voi lua aripile mele de dimineață, și mă voi sălășlui la marginile mării,
9. Și acolo mîna Ta mă va povățui, și mă va ține dreapta Ta.
10. Și am zis: au doar întunericul mă va acoperi? Și noaptea este luminar întru desfătarea mea.
11. Că întunericul nu se va întuneca de la Tine, și noaptea ca ziua se va lumina; precum este întunericul ei, așa și lumina ei.
12. Că Tu ai zidit rărunchii mei, sprijinitu-m-ai din pîntecele maicii mele.
13. Mărturisi-mă-voi Ție, că cu înfricoșare Te-ai minunat; minunate sînt lucrurile Tale, și sufletul meu le cunoaște foarte.
14. Nu s-a ascuns osul meu de la Tine, carele l-ai făcut întru ascuns; și statul meu întru cele mai de jos ale pămîntului.
15. Cel nelucrat al meu l-au văzut ochii Tăi, și în cartea ta toți se vor scrie; zile se vor zidi, și niciuna întru dînșii.
16. Iar mie foarte sînt cinstiți prietenii Tăi, Dumnezeule, foarte s-au întărit stăpîniile lor.
17. Număra-voi pre dînșii, și mai mult decît nisipul se vor înmulți; sculatu-m-am și încă sînt cu Tine.
18. De vrei să omori pre păcătoși, Dumnezeule; bărbații sîngiurilor depărtați-vă de la mine.
19. Că pricinuitori sînteți întru gînduri, lua-vor întru deșertăciuni cetățile Tale.
20. Au nu pre cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urît? Și asupra vrăjmașilor Tăi m-am topit?
21. Cu urîciune desăvîrșit i-am urît pre ei, neprieteni mi s-au făcut mie.
22. Ispitește-mă, Dumnezeule, și cunoaște inima mea, cearcă-mă, și cunoaște cărările mele.
23. Și vezi de este calea fărădelegii întru mine, și mă îndreptează în calea cea veșnică.

Și iată în traducerea în versuri a lui Bartolomeu Anania două versete emblematice din același psalm:

1. Și am zis: — Da, întunericul mă va copleși și-n desfătarea mea chiar noaptea va deveni lumină…,
2. căci cu Tine întunericul nu va fi întuneric și noaptea lumină va fi ca și ziua; întuneric și lumină, la Tine sînt totuna.

înșir’te mărgăritari...

Textul Psalmului 138 l-am preluat din Biblia, Ediția Sfîntului Sinod, apărută în 1914, ultima traducere sinodală care urmează Septuaginta. Un scurt istoric al traducerii grecești a textului biblic, cunoscută ca Septuaginta, găsiți în „Miracolul ca așteptare”.