♭ Ce-am învățat din primul an de pandemie?
În urmă cu un an publicam primul articol din Jurnal din anul virusului, după ce-n altele două (despre vulnerabilitatea bătrînilor și despre singurătate) încercasem să mă/vă 1 pregătesc pentru noua situație. Bineînțeles că am fost total nepregătit, că n-am și încă nu înțeleg foarte multe din cele ce s-au întîmplat.
Au fost zile în starea de urgență cînd am descoperit orașe pustii, străzi în care tăcerea era atît de apăsătoare că îți venea să urli. Să nu mă înțelegeți greșit, iubesc liniștea, dar atunci a fost cu totul altceva. Tăcerea aceea aducea cu sine amenințarea nevăzută, dușmanul pe care doar îl presimțeai, dar cu care nu erai capabil să lupți. Izolați ne-am uitat la televizor, am văzut cum crește numărul de cazuri, morții se numărau și ei, pentru ca prin vară să credem că totul e bine și că ne putem distra. Era premiul binemeritat după suferința îndurată aproape o lună.
Eu am preferat doar ieșiri scurte, departe de tot ce înseamnă civilizație. Cumva aveam nevoie să mă izolez de inconștiență.
A venit toamna, cazurile s-au înmulțit, alți morți s-au adăugat, dar noi aveam nevoie de alegeri și am adăugat un bemol îngrijorărilor noastre. Ce dacă erau mii de bolnavi zilnici? Ce dacă se murea așteptînd eliberarea unui loc la ATI?
Au urmat sărbătorile de iarnă și greaua suferință de a nu ne etala mașinile, hainele și realizările de peste an într-un restaurant. Am petrecut însă pe ascuns. Așa cum o facem la fiecare sfîrșit de săptămînă.
A început vaccinarea și controverse de tot felul au explodat, hrănite subteran de tot felul de teorii ale conspirației.
Mare parte din Europă e din nou în lockdown, dar la noi e o mare tristețe că se închid restaurantele (cele în care eram tratați mizerabil și care s-au gîndit, în vară, după relaxarea măsurilor, să impună o taxă covid), teatrele, cinematografele ori sălile de jocuri de noroc (printre primele redeschise de fiecare dată!!!).
Jelim ora care ni s-a tăiat din libertatea de mișcare, deși nimeni n-o respectă — mergeți prin sate și vedeți cum circulă mașinile după ora 22:00. Cine să-i controleze? Polițiștii cărora le e frică să intervină, care îți spun că-n altă parte e și mai rău ori care vin la o jumătate de oră, în cel mai bun caz, după ce ai făcut o sesizare și, cînd fapta nu mai există, caută să te amendeze pentru ca data viitoare să nu mai îndrăznești să-i deranjezi.
Să nu uit: mall-urile funcționează nestingherite, că doar nimeni nu se înghesuie acolo, așa cum în supermarket-uri se păstrează distanțarea socială.
Aștept închiderea bisericilor de Paște, deși pînă acum nu s-a dovedit că ar fi dat naștere unor focare, dar de… Pelerinajele au fost interzise nerezidenților, dar pe plajă și pe pîrtii buluceala a fost permisă alogenilor.
Rîndurile de-acum sînt o încercare de revenire, deși dezgustul crește cu fiecare zi. Cui i-ar folosi acest blog? Cînd nimănui nu-i mai pasă de cel de lîngă el? Cinici, am învățat (știam dintotdeauna?) că morții nu există dacă nu sînt ai noștri. Că suferința celor de la ATI e doar o poveste spusă ca să ne țină în case. Concediile și distracția trebuie să primeze. Cine mai are timp să-l citească astăzi pe Marcus Aurelius?
Ce s-a schimbat după un an? Vă mai amintiți cum toți deștepții și influencerii declamau că vom ieși schimbați (citește: mai buni, empatici), că pandemia va însemna ceva. Nu însemnă nimic! Va fi doar o poveste pe care o vom spune copiilor. „Vai și cît am mai suferit! Cum nu ne lăsau să ieșim din casă! Aveam doar dreptul să mîncăm și să ne uităm la televizor. A, mîncare exista! Da. Aveam și curent. Nu, n-a fost ca în război!”
După un an cam cîți avem curajul să ne uităm în oglindă și să înțelegem că lamentările noastre sînt asemeni revoltei copilului care urlă, țipă, se zvîrcolește doar pentru că nu are ultima jucărie ori pentru că nu i se mai dă încă o ciocolată?
Viețile noastre chiar n-au nici un sens? Chiar ne-am cufundat cu totul într-un materialism absurd și deșănțat? S-a transformat hedonismul în adevărata, unica noastră credință?
Iertați-mi amăgirea și orgoliul! ↩
