„Deci te-ai ivit pentru a te desfăta?”: Marcus Aurelius despre sensul vieții

Marcus Aurelius, ultimul din cei „cinci împărați buni”, a scris spre sfîrșitul vieții „Către sine” jurnal și îndreptar de filozofie stoică.

Ultimul dintre cei „cinci împărați buni”, Marcus Aurelius (Marcus Aurelius Antoninus Augustus) s-a născut la Roma, la 26 aprilie 121 p. Chr., într-o familie cu origini hispanice. A fost adoptat, la cererea împăratului Hadrian, de viitorul împărat Antoninus Pius, fiind pregătit, la rîndu-i, să devină împărat. Primește o educație aleasă, iar domnia sa (începută cu cîteva săptămîni înainte de-a împlini patruzeci de an), deși marcată de un șir lung de catastrofe (inundații, cutremure, ciumă), dar și de revolte ori de războaie (cu parții sau cu triburile germanice în regiunile dunărene) rămîne una în care nevoile poporului sînt luate în seamă, Marcus Aurelius fiind preocupat, printre altele, de îndreptarea prin lege a statutului sclavilor, orfanilor și minorilor. A murit la Vindobona (Viena de astăzi) în 17 martie 180 p. Chr.

Filozofia stoică pe care a îmbrățișat-o din tinerețe se va oglindi în lucrarea alcătuită în ultimii zece ani de viață. Scrisă în grecește „Ta eis heauton” („Către sine”¹ sau „Gânduri către sine însuși”) nu este o lucrare clasică de filosofie, ci mai degrabă un jurnal și-un îndreptar, mărturie a ce-nseamnă să fii stoic.

Școala stoică fondată la Atena după 314 a. Chr. de Zenon din Kition și-a luat numele de la porticul decorat cu picturi murale (Stoa Poikile) unde se adunau adepții ei. Conform eticii stoice omul trebuie să trăiască într-un mod rațional prin care să se integreze naturii, să-și domine ori chiar să-și suprime patimile și să tindă spre liniștea interioară.

„Către sine” (cunoscută și sub titlul latin de „Cugetări” sau „Meditații”) tocmai despre acest mod vorbește, despre această retragere în sine, despre cunoașterea celor dinăuntru omului care să ducă la o împăcare nu doar cu lumea și cu viața, ci mai ales cu moartea care trebuie să fie acceptată ca un dat firesc:

În nici un loc nu se poate retrage omul, ca să fie mai plin de liniște și mai lipsit de griji, decît către propriul suflet, mai ales că în profunzimea sufletului omenesc sînt asemnea forțe întăritoare, încît îndată ce se îndreaptă spre ele omul simple o desăvîrșită ușurare. Și, o spun deschis, această plăcută ușurare nu este altceva decît o bună rînduială a minții. Prin urmare, dăruiește-ți în mod obișnuit o asemenea retragere și reîmprospătează-te necontenit.²

scrie Marcus Aurelius despre calea de urmat, mai ales că „Înlăuntrul tău este izvorul binelui”³.

Cu toții sîntem parte a unei lumi pe care, de cele mai multe ori, o simțim străină și-mpotriva căreia ne răzvrătim, care ne umple de suferințe pe care, aproape întotdeauna, nu le înțelegem. Stoicul însă găsește că „Tot ce se întîmplă în univers este o dovadă că există o providență divină.”⁴, că dintr-un izvor curg toate, că omul însuși este o parte rostuită: „Fiecare s-a ivit în lume în vederea unui scop: de pildă, calul, vița de vie. De ce te minunezi? Chiar și Helios va spune: «M-am născut pentru îndeplinirea unei anumite lucrări.», la fel și celelalte zeități.”⁵. Cum noi însă confundăm adevăratul țel al vieții noastre cu plăcerea, cu pasiunile trupului, împăratul ne pune la punct așezînd înainte goliciunea și urîciunea unei astfel de vieți: „Dar tu, în vederea cărui țel te-ai născut? Numai pentru defătare? Numai pentru desfătare?! Vezi dacă poți răbda un astfel de gînd.”⁶

Iar într-un alt fragment, ce pare-a fi fost scris pentru noi cei de azi, încearcă să ne ofere un sens dimineților cînd simțim că e cu totul inutil să ne trezim și să ne supunem trudei zilnice într-o lume pentru care căutarea fericirii e scopul suprem:

Dimineața, cînd abia te desprinzi din brațele somnului, aibi în imediată atenție ideea: «M-am trezit ca să desfășor activitățile potrivite omului! Am de gînd, oare, să cîrtesc, nemulțumit, dacă mă îndrept spre făptuirea treburilor pentru care m-am născut și în vederea săvîrșirii cărora, ocup un loc în univers? Sau am fost destinat doar pentru ca, tolănindu-mă sub așternut, să mă încălzesc pe mine?» Ai să-mi răspunzi, poate: «Dar aceasta este mai plăcut?»

Amintindu-ne iar că nu plăcerea trebuie să fie țelul vieții noastre:

«Deci te-ai ivit pentru a te desfăta? În definitiv, nu ai apărut pentru activitate și muncă? Oare nu vezi că plantele, vrăbiile, furnicile, păianjenii, albinele, făcînd ceea ce le este specific, contribuie, după puteri la desăvîrșirea ordinei universale? Și după toate acestea tu nu vrei să-ți îndeplinești menirea ta de om? Nu te grăbești spre săvîrșirea celor potrivite cu propria ta natură?»⁷

Încet întrezărim cum toate aceste căutări ale sinelui și cum îndeplinirea datoriei zilnice de om sînt în măsură să ne ofere eliberarea de vanitatea viețuirii ori de speranța faimei viitoare: „[…] scurtă este vremea trăită de fiecare, pe de altă parte, mărunt este colțișorul de pămînt în care-și duce viața. În sfîrșit, de mică durată este și faima de după moarte, căci aceasta depinde de șirul urmașilor, care fiind ei înșiși grabnic sortiți pieirii, nici măcar pe ei nu se cunosc îndeajuns, cu atît mai puțin pe cei morți de mult în vechime.”⁸, să ne ajute să renunțăm la încrîncenarea cu care ne agățăm de cele de aici: „Chiar dacă ți-ar fi fost hărăzit să viețuiești trei mii de ani, sau de tot atîtea ori zece mii, amintește-ți totuși că nimeni nu pierde altă viață decît cea pe care o trăiește și, de asemenea, că nimeni nu trăiește altă viață, decît cea pe care o pierde. Pînă într-atît, deci, cea mai lungă existență poate fi socotită la fel cu cea mai scurtă, căci prezentul este egal pentru toți, chiar dacă trecutul nu este egal, iar ceea ce se pierde apare de cea mai mică importanță.”⁹

Abia cînd vom înțelege toate acestea și cînd vom reuși să scăpăm de asemenea iluzii vom fi în stare să ne acceptăm cu smerenie rolul în univers: „Cît de măruntă și neînsemnată parte din nemărginirea timpului și de nepătruns a fost hărăzită fiecăruia! Căci se șterge cu repeziciune și dispare în eternitate. Cît de măruntă și de neînsemnată parte din substanța universală! Cît de mică parte din sufletul universal!”¹⁰, iar îndemnul

Făptuiește, vorbește și gîndește totul, ca și cum s-ar putea să părăsești viața chiar în această clipă.¹¹

nu ni se va mai părea nici crud și nici nu va mai da naștere unor spaime de moarte, ci ni se va arăta ca singura conduită de urmat în această lume.

„Către sine”, pe care multe generații au considerat-o carte de căpătii și una din cele mai mari ale umanității, în vremurile noastre tulburi în care individul pare să se risipească într-o lume lipsită de sens ne poate oferi nu doar sprijin în a îndura toate cele care se năpustesc asupra noastră, cît mai ales calea prin care să răzbim spre adevăratul înțeles al vieții noastre, spre întrebările profunde pe care din nebăgare de seamă le-am rătăcit de-a lungul drumului.