♭ Jurnal din anul virusului (I)
luni, 16 martie 2020
La trei după-amiaza, președintele a anunțat instituirea stării de urgență. I-am ascultat discursul atent la măsurile ce vor fi luate. Nimic grav, nimic care să alarmeze și nici nu avea cum să fie altfel. În definitiv nu e stare de război.
Mă opresc la cîteva farmacii. Cum nu mai primesc decît maxim 3-4 persoane, pe trotuare sînt uneori cozi care se întind pe zeci de metri. Oamenii stau răsfirați. Îmi amintesc de sfîrșitul anilor ’80, dar alung repede imaginile.
Pe drumul spre casă ascult Radio România Muzical (două concerte de Mozart pentru vioară) și condusul devine iar o plăcere. E drept că întîlnesc puține mașini. E soare și lumina plăcută a primăverii mă face să zîmbesc. În vîrful unui stîlp, într-un cuib, e o barză („deja s-au întors”, îmi spun) și îmi dau seama că viața continuă și că nu avem dreptul să ne lăsăm pradă deznădejdii, sub orice forme ne-ar ispiti.
Îmi îndeplinesc în grabă îndatoririle casnice și public articolul despre izolare. Mă gîndesc că ar fi trebuit să insist mai mult asupra efectelor nefaste pe care le poate avea aceasta, dar există și-un mîine.
La șapte fix, deschid televizorul, dar deja sînt sătul de știrile alarmiste, de anunțarea continuă a stării de urgență. Îl închid, vorbim o vreme, apoi mă retrag și citesc cîteva pagini.
O zi ca multe altele, dar cîte îi vor urma la fel? Și voi fi în stare să păstrez pînă și liniștea de-acum?
Înainte să adorm, gîndul că izolarea nu e totuși o soluție. Cît vom rezista așa? Și, dacă virusul e atît de contagios, e evident că nu putem închide la infinit nici granițele, nici porțile și, cu atît mai puțin, ușile. Și atunci?
Nu vă grijiți de ziua de mîine, căci ziua de mîine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.
Matei 6, 34
Adorm, dar parcă n-aș vrea să visez.
