♭ Jurnal din anul virusului (V)

vineri, 20 martie

În drum spre serviciu, aflu de la radio că astăzi e echinocțiul de primăvară. Oricum starea de bine s-a întors, poate și pentru că se anunță zile frumoase. Și tot astăzi e și Ziua internațională a fericirii, dar parcă sună puțin cinic anul acesta.

Muncesc cu destulă tragere de inimă și, după program, încep colindatul farmaciilor. Cumva m-am întors în comunism, căci înțeleg că, dacă ai cunoștințe, ai șanse să și găsești ce cauți. În cazul meu, un medicament pentru diabet, dispărut pentru mai bine de o lună și abia a intrat în țară, după cum am aflat alaltăieri. Dar surpriză — la farmacia, unde mi s-a spus să revin astăzi, sînt refuzat: „Ne pare rău, dar nu mai avem”. Cînd le amintesc că am fost sfătuit să vin astăzi, ridică din umeri și mă întreabă dacă le-am lăsat cumva rețeta. Cum n-auzisem de această posibilitate, ies plin de nervi. Am noroc și, în următoarea farmacie, îl găsesc.

Merg la cumpărături și, deși plănuisem să nu stau mai mult de zece minute, trece aproape un ceas pînă sînt din nou în mașină. Aceeași oameni cu măști, cu mănuși, rafturi goale, atmosferă de sfîrșit de lume.

Îmi îndeplinesc în grabă obligațiile casnice și nu-mi doresc decît să stau, prostit, două-trei ceasuri, în fața televizorului. Doar că, surpriză, platformele de streaming par a se fi conformat cerințelor Comisiei Europene de limitare a traficului de internet (unele au făcut-o deja, reducere ce aduce cu ea și o diminuare a costurilor, adevăratul motiv al conformării rapide). Calitatea e execrabilă și, după o jumătate de oră, renunț.

Mă întorc la carte și la hîrtie care, deși îngălbenită, pe unele pagini literele abia se mai văd, e în stare să nască lumi cu mult mai miraculoase, neîngrădite de comisii și comitete.

sîmbătă, 21 martie

O dimineață minunată de primăvară. E soare și se încălzește încet. Muncesc, sînt ocupat, mi-e bine. De multe ori mă surprind zîmbind și, cînd gîndul virusului caută să-și facă loc, îl alung repede.

După prînz, mă retrag în grădină și, așezat pe-un șezlong, scriu cu poftă. Trec ceasurile și eu nu mă dau dus. Reușesc să termin poate cea mai grea parte a poveștii, dar nu simt nici mulțumire, nici eliberare. Ceva mă sîcîie, dar, cînd mă ridic, îmi spun că măcar am mai făcut un pas înainte.

Din nou în mijlocul familiei și, cînd soarele apune, am o nostalgie nesfîrșită după ceasurile ce-au trecut.

Seara încerc să-mi pun ordine în gînduri, să mă liniștesc pentru ziua ce urmează. Ascult Lost Voices of Hagia Sophia și îmi las mintea să alunece în acele timpuri. Sînt un credincios rătăcit de la marginea imperiului și care a venit în capitală să vadă minunea, miracolul casei în care sălășluiește acum Dumnezeu. Mă opresc în fața colosului de cărămidă numit `Αγία Σοφία, îmi fac curaj, intru și lumina filtrată de ferestre, tăiată de coloane, izbindu-se de pietricele de mozaic, mi-l dezvăluie pe El, măreț, dar atît de aproape. Iar vocea umană, tînguitoare ori prosternată, cerșind îndurare ori lăudîndu-I măreția, mila, îmi zgîlțîie sufletul, încearcă să-l smulgă din legăturile ce par atît de slabe acum. Cînd îmi revin, mă întreb cum de încă mai sînt în trup și de mai sînt în stare să mă mai întorc la capătul lumii, la viața dinainte?

Uneori internetul găzduiește asemenea miracole. Vocile pierdute… e unul găsit cu totul întîmplător. Despre cum a fost posibil un asemenea album și despre înregistări citiți mai multe aici.

Înainte să adorm mă bîntuie gîndul că, pentru fiecare dintre noi, vine acel unic moment în timp, apăsător și imposibil de întors, imposibil de evitat, în care trebuie să alegem între ce e bine și ce e ușor.

duminică, 22 martie

Afară e sfîrșit de noiembrie și aștept ploaia ori lapovița.

Mă sîcîie amintirea momentului cînd, ieri, am terminat de scris, apoi, într-o străfulgerare, mi se arată o altă perspectivă, deschid caietul și, vreme de-un ceas, rescriu fragmentul care mă nemulțumea. Din nou nu simt eliberare. Seara, înainte să adorm, descopăr altă potecă. Poate mîine, după o altă ciornă, voi simți ceea ce aștept ori poate nu e nimic de așteptat.

Doar amatorii spun că scriu ca să se amuze. Scrisul nu e o ocupație amuzantă. Este un amestec între săpatul de șanțuri, cățăratul pe munți, alergatul pe o bandă rulantă și durerile facerii. Să scrii poate fi interesant, captivant, antrenant, chinuitor, eliberator. Dar amuzant? Niciodată!

Edna Ferber, A Peculiar Treasure

Românii s-au bucurat ieri de ziua frumoasă și n-au mai respectat recomandările autorităților, astfel că, aseară s-a emis o nouă ordonanță militară, nr. 2/21.03.2020, care impune restricții pentru intervalul orar 22-6 și recomandări pentru deplasările din timpul zilei. Sînt nervoși, dar totuși se mulțumesc doar să recomande. Situația e cumva mai gravă decît lasă să se scurgă în media și sînt speriați de ce va urma? Au reacționat oare prea tîrziu și bulgărele cît o nucă se rostogolește cu o viteză amețitoare, transformîndu-se încet într-o sferă imensă de gheață, pietre, crengi și morți? Ori era inevitabil?

Știrile adaugă atmosferei apăsătoare de afară o stare de anxietate căreia nu mă simt pregătit să-i fac față.

Ascult muzică și redescopăr Fantezia KV 397 în re minor de W. A. Mozart. Caut interpretări diverse și unele înregistrări reîntorc farmecul discului de vinil, fîșîitul acela inconfundabil.

Într-o ordine oarecare, iată-le pe cele asupra cărora m-am aplecat.

Primii doi morți. De astăzi viețile noastre vor curge altfel, căci spectrul morții nu mai e ceva îndepărtat, ci s-a instalat între noi, tot mai aproape, tot mai amenințător.

Mulți dintre noi ne rugăm ca boala să ne ocolească ori pentru izbăvire, dar n-ar trebui oare să ne rugăm pentru ca viețile noastre să capete în sfîrșit sens? Să nu mai orbecăim căutînd plăcerile calpe ale acestei lumi?

E seară, a început să ningă și gîndul apăsător al unei noi săptămîni se întoarce. Citesc din Lucian Raicu.