♭ Jurnal din anul virusului (X)

joi, 2 aprilie

O zi în care virusul, pandemia nu-mi dau pace. Nu reușesc să-mi înfrîng pornirea de a deschide telefonul și a de a citi despre toate cîte se întîmplă: îmbolnăvirile, simptomele, dramele, morții, tratamentele de tot felul, așteptarea și promisiunea unui vaccin, economia care se prăbușește, scenariile apocaliptice.

Internetul e mai divizat ca niciodată, unii profețesc catastrofa totală, alții sînt convinși că totul va fi bine, că vom trece și prin asta, că vom ieși mai puternici și mai uniți, mai înțelepți. Mulți sînt în stare de negare, majoritatea urlă că trebuie să stăm în casă, iar mașina de propagandă încearcă să împrăștie un optimism deșănțat prin etichete absurde (#fericițiînizolare).

Uneori îi cedez și îmi spun că trebuie să nu mă mai gîndesc atît de mult la ce se întîmplă, să mă retrag în siguranța camerei, să mă așez în fața televizorului ori a computerului și să mă las pradă ispitelor moderne — filme, jocuri, conversații la distanță. Să alung prin orice mijloc gîndurile apăsătoare, negre.

Și totuși nu pot face asta. Nu acum. Nu pot pune un văl înflorat peste durerile și dramele lumii, nu pot trage draperii groase și să cred că, dincolo de ele, nu mai e nimic și că reale sînt doar aparenta liniște și fericirea dinăuntru. Trebuie să simt ce se întîmplă cu mine, cu ceilalți, trebuie să fiu prezent. Sînt parte a lumii și retragerea din ea ar însemna nu doar o supremă lașitate, ci și refuzul descoperirii, căci doar în astfel de zile, în perioadele de criză, în umbrele și-n întunericul dinăuntru se limpezesc și acele părți din noi de care ori nu am fost niciodată conștienți ori pe care le-am refuzat, înspăimîntați de ceea ce ar fi putut spune despre noi.

vineri, 3 aprilie

Mă enervează la culme acel „depinde doar de noi cîți se vor mai îmbolnăvi, cîți vor mai muri”. De noi a depins intrarea în carantină a spitalelor? Lipsa materialelor? Că au furat cu o sută de mîini? Că doctorii au tăcut și au protestat doar pentru salarii? Că acum își dau demisia? Și tot noi sîntem chemați să donăm? Dar averile făcute din afacerile cu spitalele unde sînt? De noi depinde tăierea pădurilor? Raderea unor hectare întregi în doar cîteva zile? Și asta în timp ce mare parte din economie a fost înghețată forțat?

Și pînă și astăzi politicul își bate din nou joc de noi. În urmă cu o jumătate de an, diaspora era partea luminată a națiunii, cea care s-a ospătat din înțelepciunea Occidentului, acum nici măcar nu e sfătuită ce ar trebui să facă, ci însuși președintele iese și îi cere să nu vină acasă.

Iar Occidentul ne privește din nou cu milă și ne numește statul european unde spitalele sînt mai înfricoșătoare decît coronavirusul. Și nu poți să nu le dai dreptate, cînd citești că un tînăr moare purtat printre spitale. Cînd cei operați, atunci cînd merg la control, găsesc ușile policlinicilor închis, cînd ordinul pe unitate pare a fi, în toată țara, ne ocupăm doar de covid-19, cînd bolnavii de cancer sînt puși să aștepte la cozi infernale rețetele pentru tratamentul paliativ.

Unii se amăgesc să creadă că această perioadă de izolare ne va ajuta să devenim mai bun, că ne vom schimba, că, în mai, iunie ori cine știe cînd vom fi lăsați să circulăm din nou liberi pe străzi, vom ieși cu totul schimbați.

Cazul asistentei medicale din Galați pe ușa căreia vecinii au aruncat cu clor și au chemat poliția pentru că nu ar fi respectat izolarea, care a fost refuzată de patronul magazinului aflat la parterul blocului spune multe nu atît despre noi cei dinainte (parcă n-am ști cu cine aveam de-a face), cît despre neschimbarea de după.

Ieri am scris despre cum ar trebui să fim mai prezenți în lume, dar mai este ceva pe care ar trebui să-l facem cît mai des: să avem curajul să stăm mai mult în fața oglinzii și să acceptăm singurătatea. Să ne privim fețele, dar mai ales ochii. Să scormonim în acele cotloanele întunecate ale sufletului pe care le-am tot evitat pînă acum. Știu că mă repet, dar e atît de importantă coborîrea în infern, căci altfel cum am fi în stare nu doar să întrezărim raiul, cît să învățăm cum să năzuim la el.

sîmbătă, 4 aprilie

Plănuisem o cu totul altfel de zi. Am vrut să citesc, să scriu, să mai sap puțin înăuntru, dar treburile casnice m-au absorbit într-atît încît seara a venit pe nesimțite și, puțin după nouă, eram atît de obosit încît abia am fost în stare să citesc cîteva pagini.

Am adormit aproape imediat și, peste noapte, cînd m-am trezit, cartea rămăsese deschisă lîngă mine.

duminică, 5 aprilie

Simt tot mai acut lipsa bisericii. Degeaba deschid televizorul, degeaba încerc să mă adun și să ascult slujba. Gîndurile îmi zboară cu ușurință și atmosfera liturghiei mi se refuză.

Nu scriu așa cum ar trebui s-o fac. Mă amăgesc prea mult amînînd, iar autocenzura nu mă ajută. De cîte ori nu am renunțat la o idee ori la un paragraf doar pentru că m-am gîndit dacă plac altora, dacă încape în paturile unor Procuști de ocazie, dacă se circumscriu unor norme academice. Doar că adevărata arta nu se naște din reguli, ci din încălcarea lor. E drept că întîi trebuie să le cunoști pentru a le încălca și transcende, dar cred că pe multe dintre ele le cunosc deja. De prea puține ori înțeleg că doar scriind învăț cu mult mai multe decît aș face-o la o mie de cursuri de scriere creativă (ce batjocură!).

Caut în caiete vechi însemnările pe care le-am făcut cu ani în urmă (șapte, descopăr acum) pentru o poveste ce nu-mi dă pace de cîteva zile. Am nevoie să scriu, dar încă nu mă simt pregătit pentru corectura celei pe care am terminat-o în urmă cu o săptămînă.

Curînd voi fi trimis în concediu și nu am dreptul să irosesc aceste zile. Ceva ușor, de-o mai mică întindere. Cîteva personaje, un colț de lume și de timp. Ceva pe care să-l pot șlefui pînă la perfecțiune (ce iluzie!).

Nu mai pot amîna. E adevărat că am scris întotdeauna pentru mine, indiferent la ceea ce ar putea spune ceilalți. Poveștile sînt ale mele și singur sînt în măsură să înțeleg unde greșesc. Știu cînd mă împotmolesc, știu cînd ratez. Dar timpul trece mult prea repede și nu am dreptul să las poveștile să se stingă în caiete, pe pagini tot mai șterse. Au nevoie de imaginația celorlalți ca să supraviețuiască. Mi-au fost date nu spre îngropare, ci spre dezvelire și spre înfățișare lumii.

O săptămînă grea, apăsătoare. Zile cînd am fost în pragul deznădejdii, cînd abisul s-a întors să privească în mine. Plin de nesaț, amenințător.