♭ Jurnal din anul virusului (XI)

luni, 6 aprilie

Termin articolul despre cum am putea primi lumina Învierii. Nu-mi pun mari speranțe. Sînt prea puțini cei care mă citesc ca rîndurile mele să ajungă acolo unde trebuie. Îmi doresc doar să existe o cale prin cale lumina să vină și-n acest an. Ar fi o alinare, chiar dacă slabă, pentru lipsa slujbelor, a spovedaniei, a împărtășaniei.

marți, 7 aprilie

Cei care-au ținut post sînt priviți cu dispreț și de multe ori li se aruncă în față La ce v-a folosit? Oricum nu vă puteți împărtăși?. Las de-o parte faptul că sfîrșitul postului nu-nseamnă întotdeauna și primirea cuminecăturii, că uneori canoanele ne opresc, că postul înseamnă mai mult decît orice o luptă cu patimile de tot felul, eliberarea de ele.

Mi-este însă peste putință să înțeleg disprețul absurd legat de post din lumea contemporană, o lume în care să fii vegan sau raw-vegan ori cine ști ce altă trăznaie lingvistică e la modă. Toți urlă cu o mie de guri că e extraordinar să ții tot felul de diete pentru a-ți înfrumuseța trupul ori pentru o așa-zisă sănătate și viață îndelungată, care, fie vorba între noi, e lipsită de sens în condițiile în care trebuie dusă cu o atenție sporită la restricții. Pe cînd postul, benefic trupului, dar mai ales sufletului e ceva demn de dispreț. De ce? De cînd? Ce ochelari trebuie să porți ca să fii atît de îndoctrinat?

Mulți se vaită că au nevoie de carne ori măcar de un ou ori de o cană de lapte, dar cînd țin diete absurde nu mai duc lipsa oului ori a cărni. Mașina propagandei își face însă datoria.

Aceeași propagandă care acum se încrîncenează să ne certe de-a dreptul că nu purtăm mască ori mănuși, că sîntem niște veritabili criminali dacă umblăm dezgoliți în public.

Mă întreb însă ce să purtăm cînd pur și simplu acestea nu sînt de găsit? După prețurile aberante ale ultimelor săptămîni, măștile chirurgicale au început să apară pe ici pe colo, în diverse magazine online, la prețuri cît de cît acceptabile, deși trei lei pentru o bucată încă mi se pare prea mult. E drept că există și varianta eșarfelor ori a măștilor din pînză, dar să fim serioși, protecția atît a noastră cît și a celor din jur este minimă, dacă nu de-a dreptul inexistentă în cazul lor.

Cît despre mănuși… Într-un supermarket erau puse la dispoziție, la intrare, unele dintr-un plastic extrem de subțire, cele folosite de obicei la raionul fructe și legume. După ce m-am chinuit cîteva minute să-mi strecor o mînă și vreo două s-au rupt (și am mîinile de dimensiuni normale, poate chiar mici), am renunțat.

Deontologii, prizonieri ai propriei bule în care sînt adulați ca niște zei ai ideilor și ai moralei, continuă să țipe la noi: Stați acasă dacă nu aveți! Și dacă statul acasă nu e o soluție? Au descoperit ei cum să luăm pauză de la mîncare? De la serviciu? Ăla care mai e? Cît mai e? Și să mă lase-n pace cu cumpărăturile online! Doar n-o să cumpăr legumele și fructele cu care nu mai au magazinele ce face! Să plătesc ca să-i scap de gunoi.

miercuri, 8 aprilie

Emisia România Muzical e iar întreruptă pentru ca președintele să mestece niște cuvinte: împreună, să stăm acasă, depinde de noi. Nu spune nimic și se miră că românii nu-l ascultă.

Avioanele sînt acum atît de rare că mi-am adus aminte cît de fascinat eram în copilărie cînd vedeam cîte unul că brăzda cerul și cîntam Avion cu motor / Ia-mă și pe mine-n zbor / Să mă fac aviator. De fiecare dată cînd auzeam zgomotul, huruitul acela năprasnic din cer ce părea că vine de nicăieri și de peste tot, trebuia să-mi ridic capul și să caut monstrul de fier care se încăpățîna să înfrunte aerul și să nu cadă. În ultimul timp arareori mai simțeam nevoia să-mi ridic privirea.

Prima victimă din sistemul medical este un ambulanțier din Suceava, care, după ce a aflat că e infectat cu Covid-19, a refuzat să se interneze în spitalul devenit focar, rămînînd să se trateze acasă. Locuiește singur, vorbește destul de des cu fiica lui și ea e cea care, în ziua în care îi e foarte rău, sună la 112, dar colegii lui răspund prea tîrziu, ocupați cu alte cazuri. Moare în singurătate.

Tragediile încep să-și arate fețele hîde și să ne dovedească încă o dată cît de singuri și de neputincioși sîntem.

joi, 9 aprilie

Și-n toată această nebunie există destui care încearcă să profite, mascîndu-și interesele sub bunăvoință. O escrocherie mascată într-un act caritabil e descoperită la timp, deși sînt destui care au donat deja. Mulți îi iau apărarea așa numitei influencerițe (îmbîrligătoare pe românește).

Și mulți clamează că totul va fi bine, că vom ieși schimbați, mai buni că vom înțelege… Așa să fie?

Din întîmplare, descopăr că domeniul cititorul.ro e în sfîrșit disponibil. Hotărăsc să mut toate articolele apărute la Condeierul la noua adresă, cea pe care mi-am dorit-o de la început. Îmi va lua ceva timp, dar e bine — mai alung din gîndurile și așa prea apăsătoare.

Mult prea tîrziu aflu și eu că, o dată cu instituirea stării de urgență (luni, 16 martie 2020), România a limitat exercitare unor drepturi și libertăți, prin derogarea de la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocînd articolul 15. O analiză APADOR-CH a acestei derogări, dar și a stării de urgență arată cum nu aveam nevoie de așa ceva. Consiliul Europei, în răspunsul trimis autorităților de la București, spune și el că nu e nevoie de asemenea măsuri. De ce au nevoie să ne suspende drepturi și libertăți? Chiar sîntem în război? Ne pregătim de unul?

Pe înnoptat am ieșit din casă și, deasupra mea, drept în mijlocul cerului, tremura, minunată, constelația Leului, iar Orionul se pregătea să-și ascundă încet stelele după dealuri. M-am simțit mic și neînsemnat și-n umilința mea se dezvăluia măreția acelui Ceva care ne scapă întotdeauna printre degete…