♭ Jurnal din anul virusului (XII)

vineri, 10 aprilie

Ultima zi de lucru. Pentru două săptămîni sîntem trimiși forțat în concediu. Zile pe care majoritatea le păstrasem pentru vară. Îi întreb pe cîțiva unde merg în concediu? Întîi tresar, apoi mă privesc ca și cum nu ar înțelege, apoi o tristețe fără margini li se întinde pe chipuri. Anul acesta le sînt refuzate locurile fabuloase cu care să se laude. Acum sînt asemeni masei tăcute, fără chip, pentru care, de multe ori, cîteva zile la mare ori o ieșire de-o zi la munte însemnau tot concediul.

Abia aștept să treacă și aceste săptămîni ca să-i întreb din nou. De data asta unde au fost? Le-a plăcut? Condițiile de cazare au fost bune? Știu că mă vor urî, dar unii au nevoie de un duș rece, deși sînt convins că, după aceste luni, doar cîțiva vor înțelege ce s-a întîmplat și prea puțini vor dori să schimbe ceva în viețile lor, căci cîți au îndrăznit nu doar să se uite în oglindă, dar și să înțeleagă de ce un rid nu seamănă cu altul și de ce unele șuvițe rămîn rebele orice le-ai face, și s-au întrebat dacă televizorul, computerul ori telefonul pe care le văd cu coada ochiului, într-un colț, le oferă cu adevărat răspunsurile de care au nevoie?

Dintr-un supermarket am cumpărat roșii „cu gust de roșii” — slogan scris mare pe eticheta ce sigila ambalajul de plastic. Trăim vremuri de-a dreptul magnifice!

O mierlă și-a găsit adăpost în părul din spatele grădinii. Pe cea mai înaltă creangă, se uită la cer și, din cînd în cînd, își lasă cîntecele să umple aerul serii. Un liliac micuț, ca o cîrpă neagră, dă de cîteva ori tîrcoale aceluiași păr apoi se pierde în cer.

sîmbătă, 11 aprilie

Sînt atîtea de făcut în așteptarea Paștelui. Curățenia răscolește camerele și le scoate măruntaiele în curte. Spre seară sînt atît de obosit că nu-mi doresc decît să dorm.

Gîndul pasager că trebuie să citesc mai mult. Să încep cu poezia română veche. Prea puține îmi amintesc și sînt acolo insule întregi de frumusețe.

Mă bîntuie și amintirea unei iubiri ce-a fost ca un pîrjol. A pustiit totul în calea ei — inimile, gîndurile și toate speranțele noastre. Din nici o alta nu am mai ieșit atît de golit, atît de sleit.

La apus, dealurile strălucesc ninse. După cireși au înflorit și merii, și perii, și prunii. O fericire pe care încerc s-o adun cu toate simțurile pentru zilele de prăbușire, de singurătate, de deznădejde. Îmi va fi de ajutor? Sau clipele de-acum vor fi prea puține pentru întunericul de-atunci?

duminică, 12 aprilie

Într-o zi de 12 aprilie, tot de Florii, bunicul patern s-a stins după cîteva zile de agonie. Îmi este interzis să merg să-i aprind o lumină la căpătîi, dar nu-mi pot interzice amintirile, pe ele nu le vor putea amenda ori aresta vreodată.

Îmi spun că trebuie să merg la cimitir. Măcar astăzi. Pe lîngă bătrîni, pe care sîntem sfătuiți să-i părăsim pentru binele lor, morții sînt și ei atît de părăsiți, atît de uitați. Dar starea de urgență mă împiedică. I-aș putea îmbolnăvi și-ar mai putea gusta încă o dată moartea. Cît despre riscul răspîndirii virusului pe cine aș putea întîlni? Cîteva bătrîne printre morminte care, aplecate, acoperă cu mîna flacăra lumînărilor, de teamă să nu se stingă. Care oftează, își fac cruci mici, își jelesc singurătatea, dorul, ating crucile de lemn, de piatră, fotografiile aproape șterse, apoi pleacă grăbite. Mai sînt alții, oase îngălbenite sub pămîntul greu, uneori acoperit de buruieni, care așteaptă o lumină și-o amintire plăpîndă să le mai întîrzie la căpătîi. Cimitirul e atît de mare încît nu sînt șanse să ne întîlnim…

Dar e stare de urgență…¹ (Corectură: bineînțeles că nu am lăsat morții fără lumină, nu de Paște, nu-n zilele de amintire)

Știu însă că ele oricum merg, pentru că pentru ele cele de dincolo sînt cu mult mai importante decît cele de aici. Uniformele jandarmilor ori ale polițiștilor nu-nseamnă decît o nălucire absurdă a lumii, iar cei care le poartă sînt pentru ele doar niște copii răsfățați ce țipă și bat din picioare cînd nu-și primesc jucăriile.

Pînă vineri, am fost zi de zi la serviciu, în supermarket alături de zeci de persoane, dar în biserică nu am voie să intru. Degeaba mă revolt pentru că sînt prea puțini care să înțeleagă absurdul situațiilor și cu mult mai puțini sînt cei care ar fi gata să înfrunte pericolul.

E soare, e cald. După-amiaza mi-o petrec în grădină. Recitesc fragmente din ultima poveste și, deși mai sînt atîtea de făcut, îmi dau seama că n-am ratat chiar totul. Recitesc însemnările de început și îmi dau seama că una dintre poveștile încorporate arăta cu totul altfel la început. Acum mi se pare că ar fi cu mult mai potrivită, că abia ea ar reuși să o întregească pe cea mare, acoperitoare.

Fotografie de Manfred Richter