Kafka despre cărțile pe care ar trebui să le citim

„O carte trebuie să fie toporul pentru marea înghețată din noi” îi scria Franz Kafka prietenului din copilărie Oskar Pollak.

Unul dintre cei mai mari scriitori ai tuturor timpurilor, Franz Kafka (3 iulie 1883 – 3 iunie 1924), a trăit aproape în anonimat, rareori părăsind Praga, orașul cu care a ajuns să se identifice, publicînd doar cîteva povestiri (Verdictul, Metamorfoza ori Colonia penitenciară), mereu nemulțumit de ceea ce scria.

Abia după moarte, opera sa, cu mult îmbogățită de paginile postume, și-a dezvăluit pentru noi adevărata valoare și însemnătate. Și aceasta doar pentru că prietenul de-o viață, Max Brod, nu i-a îndeplinit ultima dorință: „Tot ce găsești în urma mea, […] sub formă de jurnale, manuscrise, scrisori de-ale mele sau străine, desene și așa mai departe, să arzi în întregime, fără să citești”, îi transmisese Kafka într-o ultimă scrisoare¹.

Istorii cum nimeni nu scrisese înainte, care oglindesc lumi și viețuiri stranii, dar totuși atît de asemănătoare alor noastre, ne-au schimbat pentru totdeauna nu doar modul de a citi ori de-a înțelege literatura, cît, mai ales, felul în care ne-apropiam viața și lumea. Procesul, Castelul, America, paginile de jurnal ori corespondența vor deveni unele dintre cele mai uimitoare pagini scrise în secolul al XX-lea.

• Kafka a avut curajul să privească totul cu ochi pe care noi ori nu știam că-i aveam, ori nu îndrăznisem să-i deschidem, ;;și această privire i-a dezvăluit atît absurdul viețuirii, singurătatea în care fiecare dintre noi se scufundă cu fiecare zi ce trece, cît și durerea care ne pîndește fiecare clipă, l-a ajutat să întrezărească demnitatea cu care viața trebuie trăită și bunătatea pe care ar trebui să o revărsăm peste ceilalți. Să nu uităm că-n Metamorfoza nu Gregor Samsa se dezumanizează, ci lumea care-l strînge într-un trup de gînganie, căci el, deși are alt trup, rămîne neschimbat, pe cînd ceilalți, în aceleași trupuri, încet își preschimbă sufletele.

Despre toate acestea, în 8 noiembrie 1903, pe cînd avea doar 20 de ani, Franz Kafka îi scria prietenului din copilărie, Oskar Pollak:

[…] Sîntem totuși părăsiți ca niște copii rătăciți în pădure. Cînd stai în fața mea și te uiți la mine, ce știi tu despre durerile pe care le am și ce știu eu despre ale tale? Iar dacă m-aș arunca la picioarele tale și aș plînge și aș povesti, ce-ai ști despre mine mai mult decît despre iad, despre care ți se povestește că-i fierbinte și îngrozitor? Tocmai de aceea s-ar cădea ca noi, oamenii, să stăm unii în fața altora tot așa de respectuoși, de îngîndurați și de iubitori, ca la poarta iadului.²

Kafka întrezărea însă căi de salvare, lectura fiind una dintre ele („Unele cărți funcționează ca o cheie pentru sălile necunoscute ale propriului castel”³, îi scria în aceeași epistolă), doar că era conștient că această potecă nu putea fi urmată la întîmplare, că trebuia să îmbrace hainele unei adevărate inițieri: un șoc, urmat de-o părăsire totală a viziunii dinainte. Cîteva luni mai tîrziu, la sfîrșitul lui ianuarie 1904, într-o altă scrisoare, după ce terminase de citit Jurnalul lui Christian Friedrich Hebbel (lectură care-l împiedicase, zile de-a rîndul, „să ia condeiul în mînă”⁴), Kafka îi mărturisea lui Pollak:

Cred că ar trebui să citim numai asemenea cărți care ne mușcă și ne înțeapă. La ce bun să mai citim o carte care nu ne trezește cu un pumn în scăfîrlie? Ca să ne facă fericiți, așa cum scrii tu? Dumnezeule, fericiți am fi și de n-am avea cărți, iar astfel de cărți care ne fac fericiți, am putea scrie, la o adică, noi înșine. Dar avem nevoie de acele cărți ce au asupra noastră efectul unei nenorociri care ne doare teribil, ca moartea cuiva pe care l-am iubit mai mult decît pe noi înșine, și ne face să ne simțim ca și cum am fi izgoniți în codri, departe de toți oamenii, sau ca o sinucidere; o carte trebuie să fie toporul pentru marea înghețată din noi. Așa cred eu.⁵

Franz Kafka, deși scria despre cărțile altora, își înfățișa în același timp propria căutare, căci astfel cărți a încercat să scrie și el întreaga viață, o asemenea lovitură de topor s-a luptat să ascundă în spatele fiecărui rînd și-al fiecărui cuvînt. Crezînd că n-a reușit, a vrut să le ardă ca să nu rămînă nici o urmă din trudă, să nu cumva să ne împovăreze cu pagini care n-ar fi schimbat nimic înlăuntru nostru, doar că ele au reușit să-și croiască drum spre noi și să ne tulbure pentru totdeauna nopțile și sufletele.