La început de an, speranțe pentru 2019

O nouă încercare de relansare a blogului Condeierul.

Au trecut șapte luni de la ultimul articol publicat și aproape opt de cînd anunțam un alt Condeierul. Eram, atunci, atît de încrezător în ceea ce avea să urmeze și calea se dezgolea, înainte-mi, luminoasă și ademenitoare. Totul era limpede, noile rubrici mă atrăgeau nemăsurat și planificarea săptămînală avea pentru prima dată sens, dar, cum se întîmplă de obicei, viața cu ale ei ispitiri ori talazuri înfiorătoarea te înghite într-o vîltoare din care, de reușești să scapi, te trezești buimac incapabil să-ți amintești cum au trecut ceasurile, anotimpurile ori anii, astfel că, pentru mai bine de jumătate de an, certitudinea de-atunci s-a transformat într-o promisiune în ale cărei șanse de împlinire începusem să cred tot mai puțin.

Și totuși n-au fost luni de inactivitate. Din septembrie pînă-n octombrie mi-am dedicat mare parte din timp mutării site-ului și țeserii hainei celei noi. Ce am reușit vă las să judecați singuri. Știu doar că mi-am ușurat munca și că, măcar pentru o vreme, am scăpat de taxa anuală de găzduire.

Dar cel mai important a fost ce am trăit în ultimele luni ale lui 2018, cînd cuvîntul mi s-a dezvăluit în adevărata-i dimensiune salvatoare. Ceea ce pînă atunci doar presimțeam ori mă amăgeam că aș crede („La început era Cuvîntul și Cuvîntul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvîntul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate printr’însul s-au făcut și fără de dînsul nimic nu s-a făcut ce s-a făcut. Întru dînsul viață era, și viața era lumina oamenilor. Și lumina întru întuneric luminează, și întunericul pre dînsa nu o a cuprins.”¹) dintr-o dată mi s-a dezvăluit în simplitatea-i desăvîrșită. Am înțeles că vorbele, de nu vindecă, pot fi totuși un reazăm puternic și, adeseori, de nefărîmat. Am redescoperit Spovedania lui Tolstoi și frumusețea poeziei din rugăciuni ori însăși rugăciunea ascunsă sub vălurile groase ale poeziei, iar multe dintre paginile Filocaliei m-au ajutat să regăsesc bucuria unei noi dimineți.

E iarnă, sărbătorile oscilează între calendare, a nins, e ger și lumea încă poartă, în aceste prime zile din an, puritatea începutului și, cum prea puține aș schimba din cele scrise în articolul de relansare, îmi doresc ca, de data aceasta, chiar să reușesc să împlinesc măcar o parte din cele plănuite atunci.

În speranța că rîndurile de-acum nu se vor dovedi din nou parte a poveștii Băiatul care-a strigat Lupul!, Condeierul se „redeschide ca loc de popas în tumultul zilelor, han al poveștilor și-al frămîntărilor cuvintelor”.