Larousse, istoria unui dicționar și o poveste personală

Pierre Larousse (1817-1875) a trudit vreme de unsprezece ani la opera vieții sale: „Grand dictionnaire universel du XIXe siècle”.

„Acum știi să citești. Caută în dicționar!” obișnuiau să-mi spună mama, tata și oricine se mai întîmpla să fie prin casă, în primii ani de școală cînd îi sîcîiam cu întrebările legate de cuvintele neînțelese pe care le întîlneam în nesfîrșitele mele lecturi. Unele erau noi și pentru ei, dar pe altele, deși le cunoșteau înțelesul, nu știau cum să le explice în cuvinte simple.

Mult timp, în casă am avut un singur dicționar: mare, cu copertele maro, cu paginile dintr-o hîrtie proastă, dar care mai tîrziu s-a dovedit extraordinară în a absorbi apa din frunzele, ierburile și florile cu care mi-am însăilat un ierbar. Simțeam furnicături neplăcute pe șina spinării de fiecare dată cînd mă apropiam de volumul acela, atingerea hîrtiei, mirosul ei, cartonul pe post de copertă, literele, pe alocuri abia vizibile, toate mă alungau. Dar totuși mă atrăgea chinuitor și o dată ce-l deschideam, nu mai era cale de întoarcere. Uneori uitam de mine ceasuri întregi rătăcind printre cuvinte, sărind de la unul la altul, căutînd, întorcîndu-mă, sfîrșind apoi într-un loc cu totul neașteptat, minunîndu-mă de frumusețea unora, de ciudățenia altora în rostirea cărora limba mi se împleticea, de simplitatea unor definiții ori de modul cu totul neașteptat în care cuvintele banale erau explicate.

Un coleg de clasă cu care eram și vecin de bloc, avea acasă DEX-ul ce a fost mult timp pentru mine Dicționarul. Îmi amintesc cum, de fiecare dată cînd mă chema pe la el, să ne jucăm ori să ne facem temele, îl rugam să scoată cărțulia-catastif și, de cele mai multe ori uitînd pentru ce venisem, mă pierdeam răsfoind paginile, uitîndu-mă la planșele tipărite pe coli lucioase, pline de ilustrații colorate. O hîrtie cum cărțile mele nu aveau. Poate doar paginile din Biblia bunicilor mai erau atît de fine la atingere, doar că acelea erau foarte subțiri și întotdeauna mi-era teamă nu doar să nu le îndoi, cît mai ales să nu le fac cute.

Și poate lucrurile ar fi rămas așa, poate m-aș fi plictisit destul de repede, dacă în gimnaziu o întîlnire cu totul neașteptată avea să hrănească nu obsesia mea pentru dicționare, cît mai ales dragostea pentru limba franceză.

Profesorul din primul an s-a nimerit să fie bătrîn. Ieșise la pensie, dar cum profesoara noastră născuse în vacanța de iarnă, el venise să-i suplinească lipsa. Era atît de bătrîn că nici nu credeam că are o vîrstă, că depășise într-atît de mult anii normali de viață (îl vedeam cu mult mai bătrîn chiar decît bunicii), încît nu mai erau numere care le țină socoteală. Cu părul alb, extrem de slab, întotdeauna îmbrăcat în costum cu vestă, cu un ceas agățat de-un lanț pe care-l scotea cu mișcări tacticoase și al cărui capac, cînd îl deschidea, scotea un clinchet de cristal, cu o barbă deasă, albă și ea, intra în clasă fără a întîrzia nici măcar un minut și ieșea nu cînd suna clopoțelul, ci doar după ce-și verifica ceasul. Vorbea molcom, abia auzit, păstrînd încă, deși abia deslușită, dulceața graiului moldovenesc. În cele cîteva luni cît ne-a fost dascăl nu l-am auzit niciodată ridicînd glasul, certînd pe careva. Nici măcar nu se uita aspru, căci privirea lui parcă, trecînd prin noi, căuta ceva ascuns undeva în spatele nostru, ceva care știam că-i spune totul despre noi.

Iar franceza lui era ca o poveste, graseia minunat și, deși nu înțelegeam mare lucru, nici unul dintre noi îndrăznea nici măcar să se miște. Sprijinindu-ne capetele în palme, visînd, pierzînd de multe ori legătura cu realitatea, intram într-o altă lume. Doar din cînd în cînd, tresărind, cîte unul începea să se foiască căutînd să-și dezmorțească o mînă ori un picior.

Ne aducea reviste cu benzi desenate, volumașe cu povești, dar ce mă fascina cu adevărat era cartea groasă pe care o așeza lîngă catalog — dicționarul. Era ultimul lucru pe care-l scotea din geantă și primul pe care-l punea la loc. O geantă mare, din piele groasă în care timpul săpase adîncituri și încrețituri, umbre ce, de-ar fi fost citite cum trebuie, alcătuiau povestea vieții lui. O dată ne-a spus că geanta o primise cînd terminase facultatea de la profesorul lui. „Care-a murit… Nici nu știu cînd, nici măcar nu i-am găsit…”, dar nu și-a dus gîndul la capăt.

„Să vedem ce spune dicționarul…” recita rar de fiecare dată cînd noi habar n-aveam de înțelesul vreunui cuvînt și cum mai mereu n-aveam habar, cartea era mai mereu în mîinile sale. Apoi adăuga înainte de a-l deschide „Le Petit Larousse…”. Cu mișcări încete, dar sigure, deschidea întotdeauna la pagina căutată, căci asemeni cartoforilor care, însemnînd marginile cărților de joc, știau pe care s-o apuce, degetele lui ajunseseră să simtă fiecare cuvînt.

Definiția o citea întîi cu voce scăzută, doar pentru el, deși eram siguri că o știa deja, ridica din sprîncene ca și cum ar fi auzit-o pentru prima dată, răsufla adînc, apoi ne-o citea și nouă:

CURIEUX, EUSE, adjectif, Qui a une grande envie de voir,d’apprendre. Indiscret: enfant trop curieux.

ÉPHÉMÈRE, adjectif, Qui ne dure qu’un jour: insecte éphémère. De courte durée: la beauté est chose éphémère.

PAPILLON, nom masculin, Nom vulgaire de tous les insectes lépidopère diurne ou nocturnes qui ont quatre ailes couvert d’écailles fines comme la poussière et parées de couleurs plus ou moins brillantes: le papillon est une chenille métamorphosée.

Dar cum pentru noi cuvintele nu erau decît o lungă frază fără înțeles, sfîrșea prin a folosi echivalentul neaoș, nu înainte de a-și închide pentru cîteva clipe ochii.

Într-una din zile, nu mai era mult pînă la vacanță, căldura ne toropise și verbele franțuzești ni se păreau și mai chinuitoare. Bătrînul profesor sătul să citească eterului, a închis dicționarul, l-a așezat înainte-i, mîngîindu-i coperta și s-a întors să privească pe fereastră.

„Larousse nu e un nume oarecare. Nu e un nume de lucru. E numele unui om. Pierre Larousse.”

Și continuînd să privească afară, fără ca nici măcar pentru o clipă să se întoarcă spre noi, ne-a spus povestea unui tînăr născut într-un mic orășel din Franța la începutul secolului al XIX-lea. Fiu de fierar, iubea școala peste măsură și visa să devină un nou Diderot, să cunoască toate lucrurile și toate întîmplările lumii. Plecat la Paris cu o bursă, se pierde prin bibliotecile capitalei, învață latina, greaca, sanscrita, chineza, studiază literatură, istorie, filosofie, astronomie. Citește nemăsurat și își notează totul în mii de fișe de lectură.

Ajuns învățător, încearcă să nască în elevi dorința de cunoaștere, dar e dezamăgit și înfrînt de sistem. O întîlnire fericită îi scoate în cale un alt învățător, Augustin Boyer, la fel de dornic să schimbe metodele de predare, dar care are și ceva bani puși de-o parte. Împreună fondează o editură, Librairie Larousse et Boyer, și aici scot manuale pentru clasele primare, iar după cîțiva ani tot aici apare Nouveau Dictionnaire de la langue française. Era însă doar începutul, fructul muncii de-o viață va fi pentru Larrouse Grand dictionnaire universel du XIXe siècle, apărut întîi în fascicule, apoi adunat în 17 volume.

„A avut nevoie de unsprezece ani ca să-l termine… Unsprezece ani… Voi ați trăit atît? Mii de pagini, desene. Odată l-am avut și eu… Înainte de… Dar… Ș-apoi a murit de epuizare… Un dicționar pentru oamenii de rînd. Mai ales Le Petit… Îl deschideai și găseai răspuns la orice întrebare.”, ne-a zis și-a căzut pe gînduri. Apoi a întins mîna, a pipăit marginile paginilor și-a adăugat: „Și noi am avut un Larousse al nostru. Șăineanu. L-am alungat, apoi l-am uitat. Păcat… Să-mi amintiți mîine vă povestesc despre el…”

Doar că mîine n-a mai venit. A fost ultima dată cînd l-am văzut pe profesor; ni s-a spus doar că nu se simțea bine și că-n ultimele două săptămîni vom înlocui ora de franceză cu cea de matematică.

Dicționarul a rămas o obsesie pentru mine. Cumva am înțeles că, dincolo de definiții ori de ilustrații, Larousse, orice dicționar de fapt, însemna o viziune asupra lumii. Că-n el dospește credința că prin curiozitate se naște o extraordinară transformare interioară și că, nu întîmplător, deviza părintelui dicționarului a fost: „Instruire tout le monde et sur toutes choses” („Să învăț pe toată lumea și despre toate lucrurile.”). Am descoperit că există un strat superficial al cuvintelor, dar că sînt și multe altele în cautarea cărora trebuie să sapi adînc, că o banală imagine naște vise cît pentru o viață, că o limbă străină e o altă existență, că alți ochi ți se deschid.

Mi-am sîcîit într-atît de mult părinții încît, după căutări îndelungate și o așteptare de cîteva săptămîni, plătind cu siguranță mai mult decît făcea, am ieșit dintr-un anticariat cu un Petit Larousse Illustré doar al meu. În primele săptămîni volumul a fost prilej de ceartă continuă. Uitasem de lecții, uitasem să dorm, ori să mănînc și doar amenințarea că mi-l aruncă m-a întors la rutina de dinainte.

Astăzi, de fiecare dată cînd îl deschid, cu mult mai rar din cauza ușurinței ispititoare a mediilor digitale, foșnetul paginilor, ilustrațiile, toate-mi aduc aminte de povestea din acea zi și mă-ntreb de nu cumva bătrînul de la catedră n-a fost însuși Pierre Larousse, căci, deși am încercat să aflu ce s-a întîmplat cu el, orice urmă de-a lui a dispărut. Cîțiva colegi nici măcar nu-și aminteau că am avut un astfel de profesor, iar alții și-au amintit vag ceva; cît despre nume, pînă și eu l-am uitat, ori nu l-am știut niciodată.

Uneori îmi place să cred că dicționarul cumpărat cu ani în urmă, a fost al lui. „De mulți ani n-am mai primit unul. Mare noroc ai avut”, îmi spusese anticarul atunci. Poate bătrînul murise și cei rămași au vrut să scape de cărțile lui, ori poate doar anticarul era un negustor bun.

Nouveau Dictionnaire de la langue française a fost publicat în 1856, Grand dictionnaire universel du XIX^e siècle a apărut în fascicule între 1883 și 1886, apoi în 15 volume între 1876 și 1876, cu două suplimente în 1878 și 1890, iar cel care-a făcut toate acestea posibile, Pierre Larousse, s-a născut la 23 octombrie 1817 și a murit la 3 ianuarie 1875.

În 1905, editat de Claude Augé, a apărut poate cel mai cunoscut dicționar Larousse — Le Petit Larousse Illustré. Pe copertă, La Semeuse (Semănătoarea), desenată în 1897 de Eugène Grasset, era însoțită de deviza „Je sème à tout vent” („Semăn în toate vînturile.”)

În volumul XIII al Grand dictionnaire universel du XIX^e siècle, apărut în 1875, șase pagini (de la 1452 la 1457) le sînt dedicate Principatelor Române:

ROUMANIE (PRINCIPAUTÉ DE) Etat de l’Europe orientale, qui comprend les anciennes principautés de Moldavie et de Valachie. Il est borné au N. et à l’O. par l’Autriche, à l’E. par la Russie et par la Turquie, au S. par la Turquie. Superficie, 121,204 kilom. carrés; 4,200,000 hab. en 1861; 5,000,000 hab. (évaluation approximative) en 1873. Capitale, Bukarest 221,805 hab. […]

Il est certain que les Roumains ne sont ni de purs Slaves ni de purs Latins; c’est un mélange des deux races, additionné de Grecs et de plusieurs autres éléments. La Roumanie fut, dit-on, jadis habitée par les Pélasges, puis par les Daces, puis une colonie romaine est survenue; mais il est prouvé aujourd’huique les Daces n’ont pas été exterminés et ont continué à habiter la Roumanie, mêlés aux Romains. Ensuite sont survenus les Galates, les Bastarnes, puis mille peuplades barbares les plus diverses, qui ont envahi la Roumanie et y ont séjourné plus ou moins longtemps. […]

La langue roumaine dérive d’une part du latin, qu’apportèrent les colons de Trajan, d’autre part du slave, parlé, suivant les uns, par les anciens Daces, introdurit, suivant d’autres, par les invasions ultérieures des Slaves ou par l’adoption du slavon par l’Eglise au XIV^e siècle. On trouve aussi dans le roumain des traces de l’alliage du grec, du turc, du hongrois,du bulgare et de plusieurs autres langues de l’Europe orientale. […]

Alte povești personale găsiți în Cinci cărți care nu m-au lăsat să dorm ori în „Doctor Jivago, o amintire cu mesteceni.