„Limpede nu vezi decît cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor”: Antoine de Saint-Exupéry despre apropiere și dragoste

„Micul Prinț” nu e una doar din cărțile pe care să le luăm cu noi pe-o insulă părăsită, ci e cartea care-n clipele de disperare ne poate salva…

Pe nedrept considerate ca aparținînd unui gen minor, multe din cărțile pentru copii sînt adevărate bijuterii de artă literară și de înțelpciune. Între ele Micul Prinț.

Una dintre cele mai tulburătoare povești ale timpurilor moderne s-a născut în America în vara și-n toamna lui 1942. Antoine de Saint-Exupéry și soția, Consuelo, se stabiliseră la New York cu un an înainte, expatriindu-se după ocuparea Franței.

Saint-Exupéry era deja un scriitor cunoscut. Născut în 29 iunie 1900, la Lyon, publicase deja Curierul de Sud (Courrier sud), Zbor de noapte (Vol de nuit), pentru care primise premiul Femina,  dar și Pămînt al oamenilor (Terre des hommes), încununat de Academia Franceză cu Marele premiu pentru roman.

În Statele Unite, soția unuia din editorii săi, Elizabeth Reynal, observînd că stresul îi afectează sănătătatea, îi propune să scrie o carte pentru copii, iar Saint-Exupéry, care avea deja schițată figura personajului, începe să lucreze la ceea ce avea să devină nu doar cea mai faimoasă carte a sa ori a secolului al XX-lea, ci una dintre cele mai celebre ale literaturii universale, ajungînd, la începutul acestui secol, să fie cea mai tradusă carte din lume după Biblie.

Într-un conac, The Bevin House, în Long Island, Saint-Exupéry găsește liniștea necesară și timp de cîteva luni se dedică unei munci asidue. Se apuca de scris cu un ceas înainte de miezul nopții și, ajutat de țigări, cafea ori de gin, scria ore întregi, mărturisind mai tîrziu că de multe ori adormea abia spre dimineață, cu capul pe birou. Ziua era dedicată în mare parte corecturilor și, mai ales, desenelor în acuarelă care, ilustrînd cartea, vor deveni la fel de celebre ca povestea.

Truditor al cuvîntului, în tradiția lui Flaubert, rescria iar și iar, ștergînd pasaje întregi, astfel că din povestea inițială, la sfîrșit, va păstra doar jumătate.

Îmbrăcînd hainele unei povești pentru copii, Micul Prinț este în primul rînd o poveste despre om și despre slăbiciunile lui, despre absurdul existenței, dar, mai ales, despre continua căutare a unui sens vieții și a găsirii frumuseții în cele mai mărunte fapte și lucruri.

„N-ar fi trebuit să fug de acasă”¹, spune micul prinț și acesta este unul din sensurile profunde ale cărții. Fuga, evadarea, credința că departele nu doar că te va ajuta să te descoperi, ci că chiar te salvează, pentru a afla, de cele mai multe ori prea tîrziu, că întoarcerea e adevăratul răspuns sînt momentele fundamentale ale poveștii.

Unul dintre cele mai frumoase capitole ale cărții, al XXI-lea, este cel care narează întîlnirea micului prinț cu o vulpe, o întîlnire ce are loc după ce acesta descoperise că floarea sa (pe care, deși o iubea, o părăsise) nu era unică în Univers. Rătăcindu-se în peregrinările sale, într-un tîrziu găsise un drum la capătul căruia, într-o grădină, descoperise mii de trandafiri, întru totul asemănători florii sale și acesta e momentul acestei extrem de dureroase descoperiri, momentul în care unicitatea cu care fiecare dintre noi își hrănește orgoliul de-a lungul vieții se fărîmă ca un idol de lut: „Mă credeam înavuțit cu o floare fără seamăn, și iată că n-am decît o floare de rînd. Cu asta numai și cu trei vulcani, care-mi vin doar pînă la genunchi și dintre care unul e poate stins pe veșnicie, nu prea sînt un mare prinț…”

Și urmează cîteva cuvinte tulburătoare ce-nchid în ele o durere sfîșietoare:

Și, culcat în iarbă, plînse.

Și tocmai în acele clipe de durere, apare vulpea care nu se-arată, ci-i vorbește din umbră. Asemeni unui presentiment ori imaginilor pe care le zărim cu colțul ochiului și care-ascund în ele miraculosul, vulpea e, la început, ceva nedefinit, un contur ce se pierde-n întunecimile fiecărei zile, e aceea voce șoptită, dinăuntru, pe care-o înăbușim de fiecare dată cînd încearcă să se facă auzită de teamă să nu descoperim goliciunea a tot ce credem că sîntem

Vulpea e „tare frumoasă” și micul prinț, pentru a-și alunga tristețea care pusese stăpînire pe el, o invită să vină să se joace împreună, doar că făptura îl refuză pentru că nu este îmblînzită. Astfel începe unul dintre cele mai impresionante episoade de inițiere din întreaga literatură, o inițiere mirabilă, dar care, datorită vocii narative copilărești, îmbracă hainele a ceva cu totul banal, părînd că e vorba de o îmblînzire ca atîtea altele. Și totuși este ceva cu mult mai mult:

— E un lucru care prea e dat uitării! zise vulpea. Înseamnă «a-ți crea legături»…

Într-o lume în care sîntem străini unii altora, în care celălalt e, de cele mai multe ori, dușmanul, îmblînzirea apropie, naște nevoia lui împreună și astfel, după cum îi spune vulpea în continuare, ne transformă: „Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume…” Din niște ființe fără însemnătate ne preschimbăm în ceva minunat; are loc metamorfoza miraculoasă a omizii care, peste noapte, umple lumea cu culoare și devine fluture.

Încet, umbrele trecutului se luminează și micul prinț înțelege că tot ce s-a întîmplat acasă, pe asteroidul B612, a fost tot un fel de îmblînzire, doar că el, fără s-o știe, a fost cel îmblînzit.

Deși „viața ei e veșnic aceeași”, închisă în ciclul în care e pe rînd vînat și vînător, vulpea știe că apropierea de micul prinț i-ar însenina-o dîndu-i un sens nou. Micul prinț însă e grăbit, căci e-n căutare de prieteni și dornic să cunoască cît mai multe, dar vulpea încearcă să-i deschidă ochii: „nu cunoaștem decît ceea ce îmblînzim” și, cum pentru asta e nevoie de răbdare, micul prinț se înduplecă să-ncerce, fără a ști că îmblînzirea nu se face la întîmplare, că apropierea, dragostea au nevoie de timp, de clipe de așteptare, de îndoială, dar, mai ales, de momente care fac „ca o zi să se deosebească de celelalte zile”.

Și e atît de minunat și atît de banal descrisă apropierea, încît ne-ntrebăm cum de-am uitat atît de ușor frumusețea și simplitatea unor asemenea gesturi:

La început, te vei așeza ceva mai departe de mine, uite așa, în iarbă. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti nici un cuvînt. Graiul este izvor de neînțelegeri. Însă vei putea, pe zi ce trece, să te așezi din ce în ce mai aproape de mine…

Gesturi ce nu se fac însă la întîmplare, ci, pentru a avea efect, trebuie să se circumscrie unui rit despre importanța căruia îl învață tot vulpea:

— Mult mai frumos era, dacă veneai și astăzi la aceeași oră… zise vulpea. Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-amiază, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. Pe măsură ce ora va trece, mă voi simți și mai fericită. La ora patru, mă vor și cuprinde un frămînt și o neliniște: voi descoperi cît prețuiește fericirea! Dar dacă vii la voia întîmplării, eu niciodată nu voi ști la care ceas să-mi împodobesc sufletul.²

Și cînd ora despărțirii vine, după ce apropierea a avut loc, durerea, deși prezentă (și cum ar fi altfel pentru că, în definitiv, ea e esența viețuirii?) e atenuată de fericirea transformării celuilalt (o vulpe ori o floare oarecare) într-un prieten și micul prinț învață că suferința pricinuită de vederea trandafirilor a fost una falsă, căci deși floarea lui, în aparență, e și ea un trandafir, „nu are-n lume seamăn.” Și n-are seamăn pentru că abia acum înțelege că toată grija pe care i-a arătat-o (udînd-o, adăpostind-o de soare, ucigînd omizile) a transformat-o din acea simplă floare în floarea lui. „Cum te iubesc?” se-ntreba Elizabeth Barrett Browning într-un celebru poem, iar micul prinț, într-o grădină de trandafiri, pare-a fi găsit răspunsul.

Înainte de despărțire, vulpea îl cheamă pentru a-i împărtăși taina și acesta este unul dintre cele mai profunde momente ale cărții:

— Te du cu bine! zise vulpea. Iată care-i taina mea. E foarte simplă: limpede nu vezi decît cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor. […] Numai timpul cheltuit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atît de prețioasă.³

Și mai este ceva, uitat mult prea ușor astăzi într-o lume în care alienarea și egoismul sînt țelurile supreme: „Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblînzit.”⁴

În cuvinte puține, într-o poveste pentru copii, Antoine de Saint-Exupery a reușit să închidă sensurile adînci ale viețuirii noastre. Dar sînt cuvinte pentru care nu-i de-ajuns, de cele mai multe ori, o viață ca să ți le-apropii, cuvinte pe care, puțini dintre noi au șansa de-a le trăi și de-a le înțelege cu-adevărat.

Micul Prinț nu e doar una din cărțile pe care să le luăm cu noi pe-o insulă părăsită, ci e cartea care, reamintindu-ne ceea ce contează cu adevărat, ne poate salva în clipele de disperare, cartea pe care s-o luăm cu noi în lunga călătorie a morții.

Deși avea 43 de ani și deși depășise cu opt ani limita de vîrstă, Antoine de Saint-Exupéry s-a întors în Europa și a executat alte misiuni de zbor alături de camarazii săi din Escadrila 2/33 Savoie. În ziua de 31 iulie 1944 a decolat pentru ceea ce avea să fie ultima sa misiune, iar dispariția avionului său, anunțată în aceeași zi, avea să dea naștere multor speculații cu privire la ce s-a întîmplat. Abia în 1998, în largul coastelor Marsiliei, un pescar va descoperi o brățară de identificare cu numele lui, iar doi ani mai tîrziu, în aceeași zonă, vor fi găsite și rămășițele avionului său.

Despre alte cărți ale copilăriei, care ascund adevărate lecții pentru adulți, citiți și-n articolul „Cele mai frumoase cărți pentru copii și părinți deopotrivă”, iar despre bucuria jocului de altădată citiți în Jucării și jocuri de copii în scrierile lui Ispirescu, Pamfile și Eminescu .