Noaptea cînd întunericul a părut fără sfîrșit…
Istoria unei nopți cînd, cu totul părăsiți, dimineața era un vis imposibil. Noaptea cînd am crezut că mormîntul e închis, ferecat pentru eternitate — a noastră cel puțin.
E sîmbătă și e seară. Lumina se scurge încet din curți, se agață de case, de garduri, de firele de iarbă, de crengile abia înverzite, crengi negre prin care noaptea pătrunde hoțește în lume.
Florile albe de prun ori de măr se mai luptă o vreme cu întunecimea și prunii și merii, cireșii și perii mai pîlpîie în grădini, pe dealuri, făclii fantomatice… O clipă și încă o clipă, apoi pînă și ele se sting.
Norii albi, corăbii maiestuoase în armada zilei, se-nveșmîntează în culorile fantasmagorice ale apusului, alunecă sîngerii, apoi vineții și, într-un tîrziu, se sting cenușii în cerul de smoală, pe cînd, în spatele lor, stelele spînzură în nimic.
Mai trece un ceas. Spre apus, printre zdrențele cețoase ale norilor, ghicesc un ciob de lună.
Lîngă mine arde un foc, mi-e frig și tresar cînd lemnele trosnesc și-n aer plutesc scîntei roșii, ca ochii demonilor al căror ceas de rătăcire pesemne că a început.
Cineva strigă afară: „Ilarion! Ilarion!”
L-au îngropat ieri, pe înnoptat. N-am știut și oricum mi-a fost prea frică. E în mormînt. Mort. Ce rost ar fi avut să merg? Să-L văd? Știu ce mai rămîne din trupurile spînzuraților pe cruce. Am văzut atîția. Așa să mi-l amintesc?
Ilarion? Pe mine mă strigă? Să răspund? Dar dacă nu e glas de om? Dacă înșelătorul mă încearcă?
Unii zic că, după Paște, ne caută și pe noi. Că trebuie să dăm și noi socoteală. De-asta am fugit care încotro. Să mă duc în Galileea?
Și frigul ăsta care se adîncește. Degeaba arunc vreasc după vreasc. Tot mi-e frig, îmi îngheață mîinile și o gheară mă apucă de piept, chiar în mijloc, scormonește, ce-o fi căutînd?
Ilarion! Ilarion! Ilarion!!!
De ce nu pleacă? Ce vrea de la mine? Și dacă e El? Nu. El e mort. Toți au zis că a murit. De ce să mintă? Și ce să caute noaptea aici? De unde să știe unde m-am ascuns?
Ilarion? Așa mă cheamă? Parcă mă strigau altfel: Andrei ori Iacov, Filip, Vartolomeu, Matei ori Ioan, Petru… Toma?
Miluiaște-mă, Doamne, după mare mila Ta
Și după mulțimea îndurărilor Tale, stinge fărădealegea mea!
Mai mult mă spală de fărădelegile meale și de păcatul mieu curățeaște-mă!
Căci fărădeleagea mea eu consosc și păcatul mieu înaintea mea iaste pururea.Psalm 50, 1-4 (Biblia de la București, 1688)
