„Cînd am să plec din lume n-au să mai fie flori”: Omar Khayyam despre viață, iubire și moarte

Rubaiatele lui Omar Khayyam închid în ele întreaga noastră viață, slăbiciunile și speranțele noastre, și ne-ndeamnă să trăim clipa.

Legenda spune că-n a doua jumătate a secolului al XI-lea, la Nișapur, în Persia, trei învățăcei se leagă prin jurămînt să se ajute reciproc de unul dintre ei va reuși în viață. Se despart și destinul îi aruncă în vîltoarea lumii.

Unul dintre ei, Abdul Kassim, va reuși primul, ajungînd Mare vizir al Imperiului Selgiucizilor și Nizam al-Mulk, cum va fi cunoscut, își amintește ori îi este amintit legămîntul, căci Hassan Sabbah, unul din prietenii care trăiseră pînă atunci în umbră, vine și-i cere un loc la curte, dar curînd uneltește chiar împotriva binefăcătorului și e nevoit, o dată cu urcarea pe tron a lui Malik-Șah, să apuce calea exilului. Personalitate fascinantă a Orientului, Hassan Sabbah, căzut în dizgrație, fondează secta Asasinilor, un membru al căreia se spune că l-ar fi ucis în 1092 chiar pe Nizam al-Mulk.

Celălalt prieten cere însă doar o rentă viageră care să-i permită să scrie poezie și să mediteze asupra celor ale sufletului. Dorința i-ar fi fost îndeplinită și tînărul, aproape necunoscut, devine astfel poetul, matematicianul și astronomul Omar Khayyam.

Pe numele întreg Ghiyath al-Din Abu’l-Fath Umar Ibn Ibrahim Al-Nișaburi al-Khayyami, poetul s-a născut la 18 mai 1048 la Nișapur și se spune că numele de al-Khayyami („fabricant de corturi”) și l-ar fi ales în amintirea tatălui care avusese această îndeletnicire.

Că s-a întîmplat datorită lui Abdul Kassim ori datorită faimei sale (înainte de a împlini 25 de ani scrisese o carte despre aritmetică, una despre muzică și una de algebră), cert este că, în 1073, este chemat de Malik-Șah la Esfahan pentru a pune bazele, alături de cei mai buni învățați ai imperiului, unui observator. Vreme de 18 ani sub conducerea lui Khayyam știința prosperă acolo, culminînd în 1079 cu reforma calendarului, echipa sa calculînd durata unui an pînă la a 11-a zecimală, astfel încît noul calendarul va fi cu mult mai precis decît cel gregorian, adoptat cinci sute de ani mai tîrziu. Se face cunoscut și ca matematician, iar unul din tratatele sale de matematică, Discuții asupra unor probleme de algebră, devine celebru și stă la baza algebrei europene.

În 1092 aparenta stabilitatea de care se bucurase pînă atunci dispare, căci în noiembrie, la cîteva luni după uciderea vizirului său, moare și Malik-Șah, iar văduva acestuia preia frîiele puterii. Cum Khayyam nu se număra printre favoriții acesteia, fondurile dispar, iar atacurile musulmanilor ortodocși se înmulțesc. Erau vizate atît cercetările științifice care determinaseră înlocuirea calendarului lunar musulman, cît și poezia sa cu accente blasfematorii pe alocuri, iar Omar, acuzat de erezie, se vede nevoit să împlinească pelerinajul anual la Mecca.

În ultimii ani de viață se retrage în orașul natal și moare, după ce trecuse de optzeci de ani, la 4 decembrie 1131. Își alesese ca loc de odihnă veșnică o livadă unde florile cădeau de două ori pe an.

Trecerea veacurilor așterne uitarea peste numele lui și peste cele mai mult de o mie de catrene sau rubaiate (rubaiat sau robaiyat, cuvînt de origine arabă care înseamnă patru, sînt catrene în care primul, al doilea și ultimul vers rimează, iar cel de-al treilea este vers alb) pe care se presupune că le-a scris. Cîțiva orientaliști (Thomas Hyde în secolul al XVII-lea, Gore Ouseley în secolul al XVIII-lea sau Friedrich Rückert la începutul secolului al XIX-lea) îl citează și-i traduc cîteva catrene, dar acestea rămîn cunoscute doar unui cerc restrîns.

Totul avea să se schimbe odată cu apariția în 1859 la Londra a unei traduceri semnate de Edward FitzGerald (1809-1883). FitzGerald a studiat la Trinity College, Cambridge, și s-a numărat printre prietenii lui Thackeray și Tennyson, dar n-a arătat mult timp că ar fi interesat de succesul literar. Publică cîteva lucrări care trec aproape neobservate, traduceri de poezie spaniolă, iar în 1853, cînd trecuse 40 de ani, începe studiul literaturii persane la Oxford. Profesorul său, Edward Byles Cowell, îi trimite patru ani mai tîrziu, din Calcutta, cîteva rubaiate, iar FitzGerald publică, anonim, în 1859 o primă ediție The Rubaiyat of Omar Khayyam, care cuprindea doar 75 de catrene și care era ilustrată de Edmund J. Sullivan

Mica broșură, tipărită în două sute cincizeci de exemplare, trece mult timp neobservată și, deși prețul inițial fusese de 5 șilingi, curînd ajunge pe raftul cărților de 1 penny și poate ar fi fost înghițită cu totul de uitare, de-n 1861, așa cum povestește o altă legendă, poetul și pictorul Dante Gabriel Rossetti, scotocind în lada cu vechituri, n-ar fi dat peste ea. În aceeași zi se-ntoarce cu Swinburne si cumpără alte patru exemplare, iar faima rubaiatelor crește pe zi ce trece, FitzGerald scoțînd noi ediții. Deși traducerea nu era întru totul fidelă și-n edițiile care vor urma va fi revizuită destul de mult, catrenele lui FitzGerald rămîn ca un moment important în lirica engleză și fraze ca “A Jug of Wine, a Loaf of Bread—and Thou,” “Take the Cash, and let the Credit go” sau “The Flower that once has blown forever dies” devin celebre în cultura engleză. Vor urma traduceri și-n alte limbi și Khayyam e redescoperit în Iran ca urmare a interesului arătat de europeni.

„Un om prin lume trece. El nu e musulman. / Nici infidel nu este. Nu crede-n legi și zei. / Nu neagă, nu afirmă. Dar vezi în ochii săi / Că nimenea nu este mai trist și mai uman.”¹. Acestea sînt, în minunata traducere a lui George Popa, versurile în care vorbește despre sine unul dintre cei mai mari poeți persani. „Îmi aparțin. Pricepeți? Și sînt ceea ce sînt”² ori „Nici infidel cu totul, nici musulman smerit”³ sînt versurile unui poet care pune tot la îndoială și care-și clamează, mai presus de toate, libertatea, trăind în același timp întreaga dramă a existenței umane, a trecerii și a uitării: „Să calci ușor, căci, poate, fărîma de pămînt / Pe care-o sfarmi – alt’dată era doi ochi albaștri”⁴. Pentru care nu doar existența făpturilor de carne e efemeră, ba chiar cea a lumii: „un miraj e lumea. Viața e un vis.”⁵

Așa cum Shakespeare avea să scrie mai tîrziu că „Lumea-ntreagă / E-o scenă și toți oamenii-s actori / Răsar și pier, cu rîndul, fiecare”⁶ și pentru Khayyam lumea-i un spectacol:

O-nchipuire-i lumea din năluciri de fum.
Un loc vrea fiecare pe scenă să ocupe.
Tu află adevărul din adîncimi de cupe:
Că totul pendulează între miraj și scrum.⁷

Un spectacol absurd, al cărui înțeles nici măcar cunoașterea nu e în stare să-l reveleze: „Un punct pierdut e lumea în haosul imens / Toată știința noastră: cuvinte fără sens.”⁸, dar unul care se supune destinului implacabil și indiferent:

O mînă-ascunsă scrie și trece mai departe.
Nici rugi, nici argumente, nici spaima ta de moarte
Nu vor îndupleca-o să șteargă vreun cuvînt.
Nici lacrimile tale nu pot să șteargă-un rînd.⁹

Dar, deși nu există răspunsuri, deși ne scăldăm într-un ocean de nepăsare în care sîntem mai neînsemnați decît un grăunte de nisip, dragostea ori vinul pot deveni un balsamul pentru sufletul ce se găsește cu totul gol înaintea acestui haos: „tu vei afla în vin / Uitarea care-mpacă nemărginita fire.”¹⁰ ori

Acestei lumi nedrepte să nu-i dai viața ta.
Nu-ți aminti durerea ce-a fost și ce-o să vie.
Lîngă o zînă albă cu sîni de iasomie
Ascunde-te de lume cu-o cupă-alăturea.¹¹

Și totuși există versuri în care frumusețea lumii se-ntoarce deplină și-n care Khayyam pare a uita pentru o clipă de absurd, de singurătate ori de întunericul ce ne-așteaptă dincolo:

Un cîmp de roze-i lumea. Privighetori le cîntă.
Iar fluturii sînt oaspeți. Cînd nu-s privighetori,
Nici trandafiri, nici fluturi – am stele-n loc de flori,
Iar șoapta ta e harfa ce-mi face ora sfîntă.¹²

Căci pentru poetul persan dincolo nu mai e nimic, noi fiind cei care susținem lumea, o lume ce încetează să existe o dată cu dispariția noastră:

Cînd am să plec din lume n-au să mai fie flori,
Nici chiparoși, nici buze, nici vin cu-arome fine.
Nici zîmbet, nici tristețe, nici înserări și zori.
Nu va mai fi nici lumea – căci gîndul meu o ține.¹³

Acuzat de erezie, aparent iconoclast în multe versuri, Omar Khayyam scrie un minunat și tulburător catren despre divinitate, poate cel mai frumos și tulburător închinat Lui:

Tu sau Te-ascunzi de lume, sau Te arăți în toate
Și te amuză — aceste efecte minunate
De a juca în lucruri. Căci Tu ești și actor
În propria Ta piesă — și ești și spectator.¹⁴

Deși poezia lui Omar Khayyam poate părea la prima vedere una întunecată, lipsită de speranță, ca o pădure bătrînă, neumblată, are atît de multe luminișuri uimitoare în care lumina filtrată de frunze se joacă în aer închipuind imagini de-o desăvîrșire și de-o frumusețe cum puține găsești în literatura universală, încît străbătînd-o, rătăcindu-te, uneori ai vrea să rămîi pentru totdeauna acolo. Descoperi cu mirare că ochi noi ți se deschid, cum unora le e dat înaintea morții, și că alte culori ți se-arată. Dar oare nu aceasta-i menirea poeziei?

Cînd te-a secat de lacrimi viața care doare,
Gîndește-te la roua din geana unei flori.
Și cînd ai vrea ca noaptea din urmă să coboare,
Gîndește la trezirea unui copil în zori.¹⁵