♭ Să părăsești totul și să te urci într-o barcă…

Pescarii știu că marea e periculoasă și furtuna teribilă, dar niciodată nu li s-a părut că aceste pericole sînt de ajuns ca să lîncezească pe țărm. Ei lasă această înțelepciune celor care le tihnește. Cînd vine furtuna — cînd noaptea coboară — ce e mai rău: primejdia sau frica de primejdie? Mie dă-mi realitatea, primejdia.
Vincent van Gogh către fratele său Theo van Gogh, scrisoare din jurul datei de 16 mai 1882¹

Trei au fost zilele vieții mele de pînă acum definite de o plecare fundamentală:

• o după-amiază de vară, într-un sat de la poalele munților, cînd am simțit, cu toată ființa, că s-a sfîrșit copilăria. M-am întors mai tîrziu și încă îmi e bine acolo, multe le-am regăsit, doar copilăria știu că aleargă nestingherită pe dealurile din jur fără ca eu să fiu în stare s-o mai prind vreodată;
• o dimineață geroasă de februarie cînd, la începutul anilor 2000 (nu eram încă membrii UE și viza de Germania parcă-mi ardea buzunarul de la piept) am plecat în Vest. Într-o benzinărie din Ungaria am avut sentimentul unui alienări ce-n următorii doi ani avea să se ospăteze cu poftă din mine pînă cînd, într-o altă dimineață de sfîrșit de noiembrie, aveam să părăsesc Occidentul convins că locul meu e între ai mei;
• o noapte caldă de august, pe un balcon, într-unul din blocurile de foc ale Bucureștilor, cînd am știut la fel de viu ca și-n celelalte dăți, că plecarea mea e definitivă, că, chiar de voi mai reveni, șederea mea acolo va fi cu totul alta, că nu voi mai fi în stare să retrăiesc, așa cum am făcut-o în anii de facultate, misterul acestui oraș fabulos.

Au fost însă multe alte zile în care am visat ori chiar am făcut pregătirile necesare pentru a pleca în Marea Călătorie, cea care nu doar să-mi dezvăluie lumea, cît, mai ales, să mă schimbe, să mă facă să-l descopăr pe cel pe care-l simt atît de încătușat, de tăcut și de singur înăuntru, pe cel care știu că trebuie, mai devreme sau mai tîrziu, să-l las liber pentru ca trecerea mea prin viață să aibă sens. Multe încercări le-am găsit absurde, pe multe încă le regret, pe unele cred (mă amăgesc?) că mai am timp să le îndrept:

• un miez de noapte cînd, după ce-am băut împreună o sticlă de vin vechi într-o crîșmă cu lumină puțină, i-am propus celei pe care-o credeam atunci adevărata și unica iubire să fugă cu mine; nu ne mai văzusem de mai bine de un an și, între timp, găsise alte brațe cu care să-și învelească nopțile și să-i aline fricile ori fericirile… (deși a acceptat a apărut un moment, infinitezimal, în care a șovăit și totul s-a prăbușit în tăceri amare, în cîteva sărutări și strîngeri fugare de mînă, pentru a se prelungi într-o mahmureală și-o stînjeneală ce nu ne-a mai părăsit de-atunci — un mare dacă la care încerc să mă gîndesc cît mai rar);
• cîteva nopți în care mi-am pregătit cu acribie motivele pentru care să părăsesc cîteva slujbe călduțe, dar care mă măcinau pe dinăuntru. De cîteva ori mi-am scris și demisia, am luat-o cu mine, dar n-am avut curajul s-o depun. Într-una dintre ele agonizez și acum;
• o dimineață de iunie cînd, după ce am plănuit o primăvară întreagă un tur al țării pe jos, am amînat cu cîteva zile plecare din cauza unei dureri fizice. Mi-am revenit destul de repede, dar amînarea s-a transformat în renunțare… Pentru o astfel de călătorie încă mai e timp, deși acum cred că ar fi mai bine s-o fac în tovărășia cuiva…
• jumătatea de an în care, zi după zi, am visat cum vînd tot ce am (nu prea multe), îmi scot toate economiile, îmi încarc cărțile într-un camion și mă retrag pentru totdeauna într-o colibă izolată în munți, cît mai departe de orice potecă…
• ceasul, pe care nu mi-l amintesc prea limpede, cînd am simțit cu toată ființa că mai există ceva dincolo de toate cele de aici, dar n-am avut curajul să pun piciorul pe punte și să urmez corabia ce mă aștepta tăcută să-nfrunt furtuna ce presimțeam că mă va înghiți înainte de-a mă lăsa la țărm, oricare ar fi fost acela, unul însă cu mult mai însemnat decît cel de pe care stau acum privind zadarnic orizontul…

Și au mai fost nenumăratele dimineți cînd mă trezeam, de cele mai multe ori mahmur, și mă scuturam de fericirea pe care-o încercasem peste noapte la gîndul că de-a doua zi, fără slujbă, în casa din vîrful muntelui, voi scrie povești fabuloase pînă la sfîrșitul timpului…

În ultima vreme simt însă din ce în ce mai acut dorința unei plecări, dorința ruperii de tot ceea ce am crezut că face parte din lumea mea și care a sfîrșit prin a mă dezrădăcina și a mă răni peste măsură.

— De-ai ști cîte locuri senine sînt în lume! De ce nu te duci să cauți unul? Toate drumurile sînt libere… Du-te pe mare; în singurătatea ei ai să găsești tocmai ce îți lipsește; ai să găsești alte înțelesuri ale vieții, ai să te vindeci de tot ce ți-a rănit sufletul aici.
Radu Tudoran, Un port la răsărit

Pentru voi ce călătorii au sfîrșit înainte de-a începe? Sau de cîte ori ați avut curajul să urcați pe puntea șubredă și mișcătoare, plini de așteptări ori doar dorind să plecați, să auziți liniștea ori tumultul mării?