♭ Pentru fiecare dintre noi e vremea tăcerii și a rugăciunii

În ultimele zile, am ezitat enorm, nu doar în a scrie un rînd despre ce s-a întîmplat, ci în a mă gîndi că aș fi în stare ori că am dreptul s-o fac. Am urmărit emisiuni ce prezentau ori analizau în detaliu cele întîmplate, am citit articole despre orori inimaginablie pînă cînd, psihic, mi-am spus că este peste puterile mele.

Sînt zile de vară îngrozitoare nu doar prin ceea ce s-a întîmplat (monștrii au existat și vor rătăci mereu printre noi), ci, mai ales, prin ceea ce au dezvăluit despre noi ca oameni, despre cum, de-a lungul drumului, ne-am rătăcit într-atît, încît am eșuat nu doar ca societate, ci și ca ființe umane. Și știu că nu e drept să generalizez, dar o fac pentru că deja sîntem la marginea unui abis în care dacă vom avea curajul să privim vom descoperi ceva înfiorător.

Vreme este a tăcea și vreme este a vorbi.
Ecclesiastul¹

Pentru toți, acum e vremea tăcerii și a rugăciunii. E vremea să lăsam familiile să le plîngă pe Alexandra și pe Luiza, iar noi să ne alăturăm plîngerii lor, fără a face parada de asta, în rugăciune, căci acesta e singurul mod prin care putem încerca să cinstim cele două vieți atît de tragic sfîrșite.

Doar că tăcerea aceasta nu trebuie să fie una lipsită de sens. Nu, ci trebuie să ne retragem în noi ca după o suferință imensă și să căutăm toate momentele în care ne-am lăsat umiliți, în care am acceptat ca alții să ne trăiască viețile, să ne batjocorească credințele și valorile. Trebuie să ne-amintim cînd am lăsat interesul personal să ne orbească judecata și am acceptat binele doar pentru noi, cînd ne-am simțit superiori, disprețuindu-i pe cei slabi, cînd ne-am transformat aroganța într-un scut nu ca să ne apărăm, ci ca să ne-ascundem slăbiciunile și fricile în spatele unor imagini poleite.

Și vreme e ca mai ales EI, toți cei care, în acești treizeci de ani, au fost într-un fel sau altul la putere, de la președintele țării pînă la funcționarul care a avut cea mai mică putere de decizie, să tacă. Pentru că ura care-au semănat-o între noi, nepăsarea, nepotismele, incopetența, interesele meschine, toate tarele unor firi jalnice ne-au adus aici: e nevoie de protocoale, de coduri penale ori de Constituție ca să salvăm vieți. Trăim timpuri în care bolile își găsesc, uneori, vindecare doar pentru cei care au bani, pe cînd pentru ceilalți boala înseamnă doar o agonie lentă. Am ajuns să ieșim în stradă pentru lucruri normale: să ne-apărăm pămîntul, aerul, pădurile, părinții, copiii…

Să nu vă bucurați cînd vor cădea cîteva capete! Nu e de-ajuns! Ar fi nevoie să doborîm toate castelele în care s-au ascuns, să arăm pămîntul, să punem sare și să ridicăm altele în locuri unde florile încă mai înfloresc. Dar adevăratul întuneric și-a făcut și-n noi sălaș, căci altfel cum l-am fi putut hrăni pe-al lor?

Acum însă să ne cufundăm cîteva zile în tăcere. Aveți grijă ce visați și ce hotărîri luați! Și, măcar acum, fiți orbi și surzi la manipulare! Uitați un timp de rețelele de socializare, de televizor, folosiți-vă mintea ca și cum viața voastră și a celor dragi ar depinde de ea! Puneți întrebările cu-adevărat inconfortabile, amintiți-vă de lumea și de valorile copilăriei, căutați înțelepciunea veacurilor și, după ce-ați trecut totul prin aceste site, începeți să construiți! Nu vă așteptați să schimbați dintr-o dată lumea, căci e cu mult mai greu să ridici, decît să dărîmi. Trebuie doar ca viețile noastre să reflecte pînă și-n cele mai mărunte gesturi idealul spre care tindem și să refuzăm orice compromis, altfel totul e vînare de vînt.

Și curînd totul va începe cu acel unic pas care va fi, nu doar cel mai important din viața noastră, ci cel căruia, mă tem, i se va acorda ultima șansa de a mai însemna ceva…