Predoslovie

Începutul e de cele mai multe ori banal. Acesta e al nostru și încercăm să răzuim puțin din cele ce vor fi și din ceea ce vrem.

Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ți dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noștri, cânduva și mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme și cu cetitul cărților a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta și mai frumoasă și mai de folos în toată viiața omului zăbavă decâtŭ cetitul cărților. Cu cetitul cărților cunoaștem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăți, cu cetitul pentru greșalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înțelégem minunate și vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiața, agonisim nemuritoriŭ nume. […] Scriptura departe lucruri de ochii noștri ne învață, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéște cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.

Acum mai bine de trei secole astfel își încheia Miron Costin „Predoslovia” la „De neamul moldovenilor”. Multe s-au schimbat, ani și puhoi de lume au venit, s-au războit pentru protimie și au trecut ca și cum n-ar fi fost, dar frumusețea și adevărul celor spuse de cronicar n-au trecut și nici nu s-au spulberat, ci dospite în curgerea vremii au căpătat culoarea melancoliei.

De ce-am ales să încep așa?

Pentru că azi toate se fac altfel și în grabă: mîncăm, trăim, ne vindecăm, iubim, trecem unii pe lîngă alții cu iuțeală și sîntem hotărîți să nu mai ascultăm ori să urmăm cele dinainte, nu pentru că am învățat ceva și nu vrem să repetăm greșelile trecutului, ci pentru că sîntem convinși că acum știm mai bine; pînă și moartea trebuie să vină și să treacă la fel de zorit și la fel de diferit precum toate celelalte. Ne vrem personaje de mucava care măcar să se scalde, fie doar pentru cîteva clipe,  în luminile vrăjite ale rampei. E lipsit de importanță de avem ceva de spus, de aducem o lumină cît de mică în întunericul în care ne bălăcim cu voluptate, contează doar să fim pe scenă, chiar fără replică: să fim o fărîmă din butaforie e de ajuns.

Și poate adevărata întrebare, cu mult mai simplă și mai naturală, ar fi de ce-am ales să mă arăt din capul locului? Sînt atîtea fițuici și jurnale on-line care vorbesc de cîte lună și-n stele într-o zarvă din care nu se mai înțelege nimic. Ce-aș aduce nou? Ori altfel? Doar că eu nu vreau să fiu altfel ori să plesnesc de originalitate și nici vreun mare revoluționar nu mă bate gîndul să ajung, căci, deși cu mare greutate, am reușit să înțeleg că „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”. Nu, vreau doar să nu uit și nu pentru c-aș crede cu tărie că trecutul a fost un paradis după care e necesar să tînjim cu disperare, căci știu că n-a fost, ci pentru că în el, trecutul trăit ori cel din negura dinaintea nașterii, ne sînt rădăcinile. Înăuntrul lui, cîndva, cu toții am învățat să rîdem, să ne-nduioșăm, în el am căutat alinare celor mai îngrozitoare dureri, celor mai năprasnice tragedii, dar tot în el ne-am lăsat pradă celor mai mari și mai apăsătoare fericiri.

De cînd mă știu am avut blestemul cărții,

mereu căutînd cele mai ascunse și mai liniștite cotloane ca nimeni să nu mă tulbure din zăbava cititului, din plăcerea vinovată pe care-o simțeam la fiecare pagină, după fiecare rînd, în fiece cuvînt. Uneori mă rugam ca timpul să înghețe și eu să rămîn, ca înăuntrul unui cocon, cu o carte pe genunchi, netulburat de nimic, așteptînd trecerea dincolo, un dincolo bibliotecă și labirint în același timp. M-am bucurat și am plîns privind oameni născuți din semne, dar care mi se-arătau mai vii decît viii. Am drămuit fiecare bănuț și am umplut orice cotlon care mi s-a dat cu cărți spre disperarea și disprețul celor cu care mi-am împărțit viața ori al simplilor trecători prin ea. Uneori le-am părăsit amăgit ori înghițit de vîltoarea lumii, deși pînă și atunci, inconștient, am tînjit după ele. M-am întors însă spășit de fiecare dată și le-am găsit acolo, la fel de doritoare, la fel de nerăbdătoare să-mi sară-n brațe.

În fapt e un blestem al cuvîntului, căci dorința nebunească de a-l apropia, de a-l înțelege și de a-l îmblînzi m-a ademenit, în încercarea de a plăsmui și eu istorii, să mîzgălesc pagini după pagini ca-ntr-un delir, ca-ntr-o beție. A fost lupta și alergătura după cele frumoase ale vieții pentru a-i da nu doar sens, ci pentru a o face suportabilă.

Acest loc de popas, numit Condeierul,

va fi nu doar o istorie a mea, un album de amintiri, ci, mai ales o călătorie, începutul ispășirii de care fiecare dintre noi are nevoie înaintea acelui moment unic al sfîrșitului cînd tot ce-a fost se va împrăștia lăsînd în loc răspunsul căutat o viață. Voi scrie, cu puțina pricepere ce cred că mi s-a dat (iertați-mi aroganța!), despre clipele mărunte, mult prea ușor trecute cu vederea, dar care, atinse de aripa inefabilului, se transformă în altceva, despre cărți, despre locuri și oameni, despre muzică, teatru și film, despre cîte-n lună și-n stele, iar de voi bate cîmpii mă voi strădui s-o fac măcar „cu grație”.

La sfîrșitul călătoriei, oricînd va fi să se-ntîmple, ar fi o alinare de site-ul s-ar pierde în amintire însoțit de vorbele lui Steinbeck:

Cînd se stinge o flacără, întunericul este mult mai profund decît dacă flacăra n-ar fi strălucit niciodată

Io

Cine sînt e lipsit de importanță, dar pentru că întotdeauna e nevoie de-un nume al meu este E. I. Pribeagu, deși aș fi preferat banalul un condeier. Mi-aș fi dorit să fiu asemeni neștiuților, nenumiților scribi ai Egiptului ori copiștilor anonimi din bibliotecile mănăstirești din care doar urma condeiului a rămas, dar, cum în lumea de astăzi toți și toate trebuie să poarte un nume, vi l-am destăinuit pe-al meu.

V-am pregătit nălucirile lumii de azi (facebook, twitter și rss) pentru a fi împreună și fiecare semn ori comentariu pe care le lăsați aici ori acolo mă vor ajuta să merg mai departe. Reveniți cît de des puteți și dați sfoară-n țară despre foșnete . Deși nu mă prea împac cu disciplina, mă voi strădui să scriu periodic și curînd va exista și-o depeșă săptămînală la care să vă abonați pentru a primi ultimele articole.

În loc de încheiere nu uitați să împliniți zăbavele sufletului: citiți, ascultați muzică bună, beți un pahar cu vin, vorbiți măsurat și-n bună însoțire.