♭ Sînt rezultatele la titularizare doar o oglindă a pregătirii profesorilor?

M-au dezgustat întotdeauna știrile și articolele care prezintă situația în învățămîntul românesc (presiunea pusă pe copii, rezultatele la Evaluarea Națională ori la examenul de Bacalaureat, dar și cele ale profesorilor la examentul de titularizare) pentru că întotdeauna am simțit că, în spatele acelui atît de clamat ne pasă, se ascunde nu doar o enormă ipocrizie, ci un sentiment de jubilație — iată încă o dovadă pentru cît de slabi, ca țară ori ca popor, sîntem, că nu mai există nimic care să ne salveze, că speranța a dispărut de mult.

Și cum ar putea fi altfel? Ne-am lamentat ani întregi în privința sistemului sanitar, fără să facem nimic, doar cînd aleșii și-au dat seama că au și rude care nu-și permit toate tratamente la spitalele din Viena ori că mediul privat, în lipsa doctorilor, nu e cu nimic mai bun decît cel de la stat, au mărit salariile la niveluri care să mai tempereze migrația, dar în nici un caz s-o oprească ori, Doamne ferește!, să-i inverseze sensul.

Nu știu cînd se va înțelege că de același lucru e nevoie și în învățămînt. Vorbim de sisteme alternative, de cum nu e de ajuns ca ai noștri copii doar să memoreze, că absolvenții de faculate n-au habar de nimic, că le lipsește pregătirea practică, că diplomele, în majoritatea cazurilor nu le sînt recunoscute în Occident, dar uităm să vorbim de adevărata criză — cea a profesorilor. Ne plîngem (deși adevărul e că rîdem cu gura pînă la urechi) de rezultatele obținute de aceștia, în fiecare an tot mai slabe (în 2019, înainte de contestații, doar 46.86% dintre candidați au obținut note peste 7), de faptul că suplinitorii sînt necalificați, că nici măcar nu mai participă la examene pentru că știu că n-are cine să le ia postul.

Cînd primești puțin peste salariul minim pe economie și ai parte, în clasă, de o generație văduvită de valori și pentru care respect reprezintă ceva vetust, un cuvînt de căutat în dicționar la rubrica arhaisme, cînd elevii se fac că învață, atunci de ce s-ar strădui profesorii să-și ia meseria în serios?

Să fii profesor ori învățător însemna ceva odată nu doar în satele românesc, ci și în orașe. Astăzi nu mai decît o amintire, cînd nu e motiv de batjocură pentru parveniții zilei care cred că banii pot rezolva orice, pentru care odraslele sînt bibelouri de porțelan, de neatins, de necontrazis, copii ce trăiesc într-o bulă, cu totul nepregătiți cînd aceasta se sparge și se trezesc goi și lipsiți de apărare în fața adevăraților lupi.

Dacă nu mai vreți rezultate slabe, revoltați-vă împotriva sistemului și încercați să empatizați cu profesorii, încercați să le înțelegeți motivele, chiar dacă uneori nu vă plac și încetați să mai credeți că elevul are întotdeauna dreptate. Cînd lucrurile o iau însă razna, acționați! Să vă plîngeți pe Facebook ori să fiți mulțumiți de profesorii buni (o altă specie, nu mai puțin periculoasă), care-și dau tot interesul sufocîndu-vă copiii și privîndu-i de copilărie, nu sînt calea de urmat. Asta dacă nu vreți ca la capătul ei să dați de-o prăpastie cu punțile ori prea scurte ori fărîmate. Nu uitați că din astfel de atitudini s-a născut și fenomenul Brăila.

Ca în cazul oricărei boli, dacă vrem ca tratamentul să dea rezultate și să fie de durată, trebuie tratată cauza bolii și nu ameliorate simptomele.

Să ne aducem aminte că lumea nu are nevoie doar de genii, acestea oricum se nasc și își urmează neabătute drumul, lumea are nevoie de copii și de adulți funcționali care știu cum să pășească nesprijiniți, care sînt în stare să guste și să accepte viața cu toate ale ei…