♭ Sclavia concediului sau Cum să te întorci trist și obosit după ce-ai căutat odihna și fericirea

O vacanță perpetuă este o bună definiție a iadului.
George Bernard Shaw

Așa să fie? Pare contrariul a tot ceea ce credem ori am fost învățați să credem despre cea mai așteptată perioadă a anului.

Înaintea concediului, majoritatea colegilor, cu excepția celor tulburați de varii încercări ori a celor încrîncenați din fire, de fiecare dată cînd îi întîlneam, afișau un zîmbet larg și sînt convins că, dac-ar fi avut aripioare la glezne, și-ar fi luat zborul, nerăbdători să treacă mai repede puținele zile rămase înaintea marelui eveniment, doritul și mult prea-așteptatul concediu. Mulți aveau planuri fabuloase: excursii în capitale europene, trîndăveli pe plaje cu nume absurde, cu nisip fin, auriu, străjuite de-o apă turcoaz limpede ce-i răcorea cu stropi de cleștar, tururi incredibile în care îngrămădeau zeci de orașe ori țări din dorința completării unei liste pe care o începuseră cu ani în urmă, toate bine meritate după un an istovitor. Oriunde ar fi mers erau convinși că urma o vară de neuitat. Dacă rataseră altele, aceasta avea să fie în sfîrșit vacanța așteptată.

Ne-am întors din concediu și aripile de la glezne s-au transformat în adevărate pietroaie, piedici imposibil de înfrînt. Și nu era doar oboseala născută din reacomodarea cu ritmul și stresul locului de muncă ori din prea multa alergătură, nu, în privirea lor era ceva mai mult, ceva ce nu erau în stare să mărturisească – era dezamăgirea cruntă a unui concediu ce nu fusese nimic din ceea ce-și imaginaseră.

Căci majoritatea concediilor s-au desfășurat cam după cum urmează.

Lăsînd la o parte toată agitația premergătoare: căutat cazare, variante de transport, dacă era cazul, discuții interminabile cu agenția, cumpărăturile (haine noi, potrivite locului și modei), asigurări de viață, pentru mașină, căutat pe cineva, persoană de încredere, care să mai arunce cîte un ochi peste bruma de avere ce-o lăsau în urmă ori să ude florile, o dată urcați în mașină, după prima jumătate a drumului, apar primele sîcîieli: ăla micu’ n-a dormit prea bine și acum e mofturos, ar bea un suc ori a băut prea mult suc, vrea o jucărie ascunsă în bagajul cel mai de jos sau i se face rău și trebuie să oprești, el ori ea se-ntreabă dacă au oprit gazele, apa, curentul sau își amintesc vreo întîmplare care le-a stricat în trecut concediul și au un atac slab de panică, reverifică traseul, e-mailurile de confirmare, sînt cît pe ce să sune la hotel / pensiune / han să fie siguri că există camera rezervată.

Și dacă nu se-ntîmplă nimic pe drum, cînd se cazează trebuie să apară o încurcătură, să fie nevoie să aștepte ori să nu funcționeze computerul ori angajații, plictisiți, să se miște greu și dacă și atunci scapă bazma curată urmează stressul camerei: ba are vedere proastă, ba un pat scîrție, baia nu e într-atît de curată pe cît arăta în poze, televizorul are prea puține canale, balconul e îngust ori nu există, frigiderul e prea mic ori nu merge.

Și după ce-au scăpat și de acestea și bagajele sînt desfăcute și, cu mic, cu mare, ies să se relaxeze gata să absoarbă totul ca un burete atît de uscat că devenise fărîmicios, după o zi ori două descoperă ca nici concediul acesta nu va fi diferit, ca-ncet se strecoară anxietatea sfîrșitului și a întoarcereii, că n-au văzut ori simțit mai nimic, că degeaba au făcut tot felul de poze și au zîmbit de să li se sfîșie obrajii, căci și alții au poze asemănătoare, iar unii sînt de-a dreptul fericiți, nu mimează ca ei.

Mai sînt și cei care au curajul nebunesc de a pleca cu copii de cîteva luni în concediu și pentru care iadul e o metaforă prea ușoară pentru a descrie ce trăiesc, lăsînd la o parte disconfortul pe care-l lasă în jurul lor.

Sau obsesia vizitării muzeelor, deși nu ne-a plăcut niciodată arta și știm niște nume de pictori ori sculptori doar pentru că, din cînd în cînd, la știri se anunță un nou record de vînzare. Dar trebuie s-o facem pentru că n-ai cum să ajungi la Paris, Roma, Madrid, Roma ori New York și să nu vizitezi un muzeu. Să stai o jumătate de zi la coadă, să întîrzii cîteva secunde în fața unui tablou care nu-ți spune nimic ori te dezamăgește că nu-i „ca-n poze”, dar pe care, dacă ți se dă voie, îl fotografiezi să-l studiezi pe îndelete mai tîrziu, deși pînă și tu știi că n-o vei mai face vreodată și că pozele acelea vor fi primele șterse cînd nu vei mai avea spațiu.

Frustrările drumului de-ntoarcere se-adaugă în butoiul deja plin, iar cînd ajung acasă și descoperă că s-au întors în același loc, cu nimic diferiți, nici măcar o fărîmă mai fericiți ori mai relaxați, strîng din dinți și își pregătesc povestea pentru prima zi de muncă și își promit ca peste un an să fie cu mult mai atenți, să economisească mai mult și să se bucure cu-adevărat de data asta.

Și nici n-am amintit de concediul forțat pe care unii angajatori te obligă să-l iei și cînd, neavînd nimic planificat ori fiind într-un anotimp advers, nu faci decît să lîncezești în jurul casei…

Undeva în spate, tăcută, dar gata să răzbată la suprafață în nopțile de nesomn, rămîne însă dezamăgirea, una născută din neputința de a se mai bucura de lucrurile simple, căutînd, în afară, ceea ce nu vor fi niciodată în stare să găsească, ceva cu care să acopere golul dinăuntru. O dezmăgire și-un zbucium despre care Seneca scria:

… o călătorie o urmează pe alta și o priveliște e schimbată cu alta. Întocmai cum spune Lucrețiu «Fiecare fuge mereu de el însuși». Dar la ce bun, dacă nu caută să se și salveze? Fiecare se urmează pe sine, îngreunat de o tovărășie prea apăsătoare. Prin urmare trebuie să știm că răul de care suferim nu vine din locurile în care ne aflăm, ci dimpotrivă, dinlăuntrul nostru. Întrucît nu avem puterea să îndurăm nimic: nici chinul, nici plăcerea, nici măcar pe noi înșine. Totul ne împovărează.¹
Seneca, Despre liniștea sufletului, către Serenus

Degeaba călătorești cînd înăuntru-i gol ori furtună, mai bine te retragi la țară, la umbră, între locuri care să-ți întoarcă copilăria, și-ncerci să te bucuri de puțin căutîndu-te, răscolind ceea ce te macină, acel ceva care se-adună în tine ca un puroi și pe care nu îndrăznești să-l privești în față, dar care lăsat prea mult timp îți poate transforma nu doar concediul, ci restul de viață rămas într-un iad al minții. Concediu e doar un cuvînt, poți da peste clipe de fericire ori de liniște, dacă știi cum să le cauți și cum să le aștepți, oricînd și oriunde, nu doar în niște zile forțate și nu în locuri de poveste.

Și nu uitați că degeaba ne amăgim visînd la zile nesfîrșite de lenevit pe plaje paradisiace:

De-ar fi tot anul sărbători voioase,
Ar fi și jocul plicticos ca munca.
Puține doar de sînt, dorite-s foarte,
Căci lucrul rar din toate-i mai plăcut.²
William Shakespeare, Henric al IV-lea