♭ Scrisul între amînare și datorie…

Zilele trecute, într-o după-amiază, deși știam că-mi va provoca o stare proastă, am deschis browser-ul telefonului și am intrat aici. Am răsfoit în grabă puținele articole și ceva mi-a atras atenția: trecuseră aproape trei luni (astăzi acestea se împlinesc) de cînd publicasem ultimul articol și aproape patru de cînd îndrăznisem să cred că un nou început mă așteaptă. N-am fost prea mirat de timpul scurs, căci de prea multe ori am tot amînat ba să scriu, ba să public și, dacă îmi amintesc cu sinceritate anii de pînă acum, viața mea a fost ca un montagne russe, cu perioade în care luni întregi nu scriam nici măcar un rînd, deși visam mult, cu altele în care renunțam la aproape tot doar pentru a scrie, cînd pînă și visele îmi erau tulburate de obsesia cuvintelor.

De multe ori perioadele de inactivitate s-au născut și-au supraviețuit cu încăpățînare și datorită criticului necruțător din mine, născut, nici eu nu mai știu cînd ori de ce, dintr-un perfecționism absurd, căruia nimic nu-i plăcea, care ștergea aproape fiecare rînd, corectînd iar și iar cu o încăpățînare de Sisif, convins că nu-s demn decît de-o operă perfectă. Și mai sălășluia și jubila înăuntru și micul demon care credea că scrisul trebuie să fie o activitate peste măsură de plăcută, așa cum fals e mult prea des reprezentat în imaginarul cinematografic al secolului trecut și că, dacă pentru mine majoritatea zilelor erau un chin, însemna că nu-s vrednic de-o astfel de-o îndeletnicire. Uitam că

La început se pare greu, dar te vei deprinde. Rădăcina învățăturii (cu-atît mai mult a scrisului, n. m., E. I. P.) este amară, dulci sînt însă rodurile sale.
Costache Negruzzi, Cum am învățat românește

ori cuvintele atît de actuale ale lui Marcus Aurelius:

„Deci te-ai ivit pentru a te desfăta? În definitiv, nu ai apărut pentru activitate și muncă? Oare nu vezi că plantele, vrăbiile, furnicile, păianjenii, albinele, făcînd ceea ce le este specific, contribuie, după puteri la desăvîrșirea ordinei universale? Și după toate acestea tu nu vrei să-ți îndeplinești menirea ta de om? Nu te grăbești spre săvîrșirea celor potrivite cu propria ta natură?” Vei spune: „Trebui, însă, să mă și odihnesc!” „Trebuie” și eu spun. Dar, ai în vedere că și pentru această odihnă, natura a fixat o măsură, după cum a fixat un timp mărginit pentru a mînca și pentru a bea. Tu, totuși, întreci limita, depășești ceea ce ți-ar fi de ajuns. Dar în munca ta de toate zilele nu întreci măsura, ci rămîii totdeauna sub nivelul a cea ce ai putea realiza.¹
Marcus Aurelius, Către sine

De-o jumătate de an mă lupt cu o boală pe care am crezut c-o voi putea îmblînzi prin cuvinte (încă mai cred, dar asta e o altă luptă de dus) și care se dovedește atît de puternică și de ispititoare că-mi frămîntă ceasurile într-o mie de întrebări fără răspuns și care-mi înghite zilele cu nesaț, multe dintre ele scufundate într-o ceață în care nu mai întrezăresc de-mi mai aparțin cu adevărat.

Eu sînt Timpul atotputernic, distrugător de lumi…²
Bhagavad-Gita XI, 32

Știu acum însă că timpul e înșelător și că e meșter nu doar în a ne amăgi cu amintiri îndreptate pe ici, pe colo, cît mai ales în a ne înșela cu unele cu totul false pe care le construiește pentru a crește suferința prezentului, că lumea de astăzi (din totdeauna?) ne ispitește cu măști colorate ce ne înghit cu atîta ușurință fiecare clipă, că trecutul e pentru totdeauna ferecat în urmă, iar viitorul mi se arată ca un hățiș de poteci, una mai ademenitoare ori înfricoșătoare decît alta. Astfel că-mi rămîne prezentul pe care am învățat că trebuie să-l prețuiesc mai mult, căci din el se naște fericirea ori liniștea zilei de mîine.

Dar nici acesta nu se lasă ușor îmblînzit și gîndurile, slobode ca-ntotdeauna, găsesc nebănuite căi de a-mi spune că mai e timp, că mîine e o zi la fel de bună ca toate celelalte pentru a începe, că azi e sîmbătă, ori marți, ori 13 ori o zi fără însemnătate pe care n-o poți pune căpătîi unei activități atît de importante. Ceva însă trebuie să se schimbe pentru ca nu cumva…

Ieri vremea mi-o pierdeam, iar astăzi vremea
E-aceea ce mă pierde;³
William Shakespeare, Richard al II-lea, V, 5

Astfel că am hotărît că trebuie să reușesc ca, în fiecare zi, să pun de-o parte, cîteva zeci de minute în care să scriu, iar cuvintele adunate să le public aici (poate nu chiar în aceași zi) ori la Cititorul pentru că, în lipsa unei perle, să ai fie și un mărunt fir de nisip e cu mult mai important decît să n-ai nimic.