Simion Florea Marian: „Postul Mare e ca o pădure care n-are capăt”

Sim. Fl. Marian, unul din cei mai mari etnografi români, a căutat prin cărțile sale să pătrundă cît mai adînc în obiceiurile și-n credințele poporului.

În Sărbătorile la români¹, referindu-se la cea mai mare sărbătoare de peste an și povestind despre timpuri ce-atunci trebuie să fi părut eterne, deși viermele schimbării rodea tăcut de mult, Simion Florea Marian scria:  „În scurt zis, fiecare are partea sa de ocupațiune și grijire, fiecare caută a nu rămînea în urma altora, ca nu cumva mai pe urmă să fie luat în rîs și batjocură, iar Sfintele Paști să-l surprindă ca pre un neom între oameni.”²

Născut la 1 septembrie 1847 într-o familie de țărani, în satul Ilișești din județul Suceava, Sim. Fl. Marian colindă în adolescență prin Transilvania căutînd să-l întîlnească pe Avram Iancu. Drumurile nu li se vor încrucișa, dar călătoriile îi vor oferi tînărului prilejul să strîngă cîntece populare în care erau glorificate faptele celui căutat.

Debutează în revista Familia în același an cu Eminescu (1866) cu un articol de folclor „Datinile poporului român. O nuntă la Ilișești în Bucovina”, iar între 1871-1875 urmează cursurile Facultății de Teologie de la Cernăuți. Hirotonit, slujește în cîteva sate și acolo strînge un bogat material folcloric, înainte de-a se stabili la Suceava unde va fi întîi învățător, apoi profesor la gimnaziul superior ortodox-oriental.

Activitatea lui principală va fi însă cea legată de spiritualitatea populară din spațiul românesc, de cultura populară sub toate aspectele ei. Adună un material etnofolcloric imens care dă naștere unor volume impresionante: Ornitologia poporană română I-II, 1883 (Premiul „Năsturel-Herescu” al Academiei Române, 1884), Nunta la români (1890), Nașterea la români (1892), Înmormîntarea la români (1892), Păsările noastre și legendele lor (1895), Sărbătorile la români, I-III (1898-1901), Insectele în limba, credințele și obiceiurile românilor (1903), Legendele Maicii Domnului (1904). În 1881 este primit în Academia Română, iar regele Carol I îl decorează în 1882 cu medalia Bene Merenti clasa I, pentru ca, în 1904, să primească și Coroana României în grad de ofițer.

Se stinge la Suceava în urma unei pneumonii la 11/24 aprilie 1907.

Sim. Fl. Marian n-a fost un simplu culegător de folclor, cum s-ar putea crede, ci unul dintre cei mai importanți etnografi români care a căutat fără încetare să pătrundă cît mai adînc în obiceiurile, în credințele și-n sufletul poporului. Astfel, Sărbătorile la români, studiu vast  care cuprinde perioada dintre Anul Nou și Rusalii (structurat în trei volume — Cîrnilegile, Păresimile și Cincizecimea) adună în el obiceiurile și credințele cu care poporul însoțea prima jumătate a anului.

Între aceste zile unele din cele mai importante și mai pline de semnificații erau cele din Postul Mare, zile ce marchează sfîrșitul iernii și intrarea în primăvară, perioadă de curățare și de înnoire, vremea așteptării celei mai mari sărbători din calendarul creștin — Învierea, dar, în același timp, o vreme a încercărilor, un timp greu, căci Postul Mare este un adevărat labirint pentru creștinul de rînd, care riscă nu doar să se rătăcească, dar mai ales să-și piardă sufletul:

După legea biserecei noastre ort.-orient., precum în celelalte posturi de peste an, așa și în Postul mare nu e iertat membrilor săi să mănînce de frupt sau de dulce, ci numai bucate de sec; mai departe, nu le e iertat să facă jocuri sau alte petreceri cu muzică, ci numai să postească și să se pocăiască, căci postul acesta e considerat de către popor ca o pădure mare care n-are capăt³. Și dacă nu va posti și nu se va pocăi, mai pe scurt, dacă nu se va purta bine în decursul lui, atunci va rătăci și nu-i va mai da de capăt.⁴

Iar începutul este marcat de Lăsatul secului, duminica în care se mănîncă „tot felul de bucate”, se joacă și se petrece, uneori peste măsură, „ca nimăruia să nu-i vie și să-i fie dor de frupt în decursul postului ce urmează pînă la Paști.”⁵.  E o zi a ispășirii, a curățării, o zi a iertării („În Muntenia însă e datină ca în ziua de Lăsatul secului vecinii și rudele să-și ceară iertare unii de la alții, ca să intre curați în post.”⁶), dar și o zi în care se presimte greul care urmează: „căci nimeni nu poate să știe ori de va mai ajunge pînă la capătul pădurii acesteia, adecă pînă la sfîrșitul postului”⁷

Într-o notă Sim. Fl. Marian amintește de ce e greșit să se spună Lăsatul secului de carne ori de brînză: „pentru că sub cuvîntul Lăsatul secului nu e de a se înțelege: lăsarea sau părăsirea, nemîncarea cărnii ori a brînzei, ci e de a se înțelege: venirea sau începerea secului, adecă a postului.”⁸

Dar nu toți se veselesc, căci „fetele cele stătute sau bătrîne, care au rămas în decursul cîșlegilor de iarnă nemăritate”⁹ postesc în speranța că după Paște își vor găsi alesul, iar unele, în ultimele ceasuri de frupt, leagă și dezleagă, căci „Noaptea ultimă a cîșlegilor de iarnă este și timpul farmecelor și al vrăjilor de dragoste”¹⁰.

De unde însă denumirea de Păresimi dată acestui post? Sim. Fl. Marian ne explică pe îndelete:

Postul Mare (…) se compune în genere din 40 de zile, plus Săptămîna Mare sau Săptămîna Patimilor.

Cele 40 de zile de la începutul postului acestuia se postesc întru amintirea celor 40 de zile pe care le-a petrecut și le-a postit Domnul nostru Iisus Hristos în pustia carantană înainte de începerea învățăturii sale, iar restul întru amintirea patimilor sale.

Deoarece însă zilele din Săptămîna Patimilor, deși sînt de post, nu fac parte din numărul celor 40 de zile […], de aceea postul înainte de Învierea Domnului sau înainte de Paști s-a numit dintru început ca un cuvînt lat. quadragesima.

[Din acesta] românii au format cuvîntul românesc Paresimi, și cu acest cuvînt au numit ei apoi postul înainte de Înviere prin un timp mai îndelungat și tot așa îl mai numesc unii și în timpul de față.¹¹

Multe din zilele ce vin se transformă în adevărate pietre de hotar care te ajută să nu rătăcești calea, devenind sprijin pentru greul prin care treci: Lunea curată, Marțea vaselor, Dragobetele, Sîn-Toader cu caii săi, Mărțișorul și Babele, Patruzeci de sfinți (cu minunata și înfricoșătoarea poveste a jertfei materne), Alexiile sau ziua Sf. Alexie, omul lui Dumnezeu, cînd ies toate gîngăniile din pămînt; transformările pe care le suferă natura îmbracă întîi haina celor ale duhului pentru a putea intra în viața omului.

La mijlocul postului o zi de miercuri e o zi cu totul specială, căci e ziua în urma căreia e jumătate din călătorie, iar înainte se-ntinde cealaltă jumătate și „este considerată de către popor totodată și ca un fel de părete sau ca păreți, care despart Postul Mare în două jumătăți egale. De aici apoi și numirea zilei acesteia nu numai Miezul Păresii ci și Miezul Păreții, Miez Păreți, Miezii Păreții și Miezul Păreților.”¹², o zi de ținut, cănd nu-i bine ca femeile să muncească, nu cumva să se-mbolnăvească de dînsele („mai întîi și întîi a le durea mînile și picioarele, apoi oasele și la urmă prinde a li se usca carnea de pe oase și mai ales cea de pe lîngă încheieturile degetelor, pînă ce le înțepenesc degetele.”¹³) ori chiar să-nnebunească.

Urmează Buna-Vestire, Blagoveștenie, o sărbătoare la fel de importantă pentru popor ca și Paștele, căci „Dacă n-ar fi Buna-Vestire, n-ar fi nici Paștile.”¹⁴ și-n această zi, așa cum Dragobetele era căpăt de primavără și logodnă a păsărilor, „după credința românilor de pretutindenea, se dezleagă limba tuturor păsărilor cîntătoare spre a putea cînta”¹⁵

În drum se ițesc apoi Floriile, o sărbătoare luminoasă, care pregătește credinciosul pentru cea mai grea săptămînă, ultima a postului, iar Sim. Fl. Marian amintește o poveste care explică de ce se aduc rămurele verzi de salcie la biserică. Se spune dar că Maica Domnului, aflînd de moartea fiului, pleacă în căutarea lui și întîlnind o broască îi povestește în lacrimi durerea, dar aceasta îi spune „că și ea a avut nouă pui mititei și frumușei, cu ochii bășicăței, și i-a omorît un car pe toți și tot nu se mai bocește așa.”, iar Fecioara, mirată de tăria ei, o binecuvîntează ca „murind, să nu se mai împută”¹⁶. Mergînd mai departe, pe malul unui ape,  o salcie se apleacă, prefăcîndu-se în punte, ca să poată trece dincolo și e binecuvîntată să fie dusă de Florii la biserică.

Săptămîna Patimilor, săptămînă a postului socotită separat, e și cea mai plină de semnificații, fiecare zi pregătind credinciosul pentru momentele culminante ale Răstignirii, pentru ceasurile de întuneric ale îngropării și pentru așteptarea luminii. Într-o notă Sim. Fl. Marian citează un fragment (din Igiena țăranului român de G. Crăiniceanu) care vorbește din nou despre greutatea acestui post, nu  doar un labirint, ci veritabilă încleștare cu viața, cu moartea: „Acesta – adecă Postul Mare – este cel mai greu post, și e rezonabil sărutatul de la Lăsatul secului, ce se obișnuiește pe la țară, sub cuvînt că cine știe care va mai ajunge Paștele.”¹⁷

Sînt zile pentru cei de-aici, dar și zile pentru cei de dincolo, iar Joia Mare e una din cele mai importante zile de peste an dedicate celor plecați socotindu-se că în această zi „morții vin în fiecare an pe la vechile lor locuințe” unde rămîn pînă la Moșii de vară. Viii se pregătesc pentru întoarcerea acelora și cum „cînd sosesc morții, nu e pînă întru atît de cald, ca aceștia să poată petrece în orișice loc fără ca să le fie frig” fac focuri „anume pentru morți, ca să aibă la ce se încălzi și sta la lumină.”¹⁸, aștern pături în jurul lor și aduc scaune ca morții să aibă unde să se așeze, iar femeile plămădesc o turtă de făină numită „pîinea uitaților”; toate pentru ca morții să se simtă din nou în ale lor și să-și caute loc de ședere pentru timpul dintre vii:

În acest răstimp unii morți, sau mai bine zis unele suflete se așează pe streașină casei, iar alții în alte locuri, unde stau apoi pînă la întoarcere.¹⁹

E începutul unei perioade miraculoase ce ține pînă la Rusalii, perioadă cînd se crede că cerul, raiul și iadul sînt deschise și „pentru aceea pot veni sufletele acasă spre a petrece la familie” în aceste zile. 

„Nunta sau măritarea urzicilor” are loc tot în Joia Mare cînd urzicile înfloresc și nu mai sînt bune de mîncat. Urzica, o plantă considerată de popor „foarte sănătoasă”, „se dă în gura foamei” după cum povestește cu duioșie Sm. Fl. Marian despre lumea de atunci:

De aceea primăvara, cînd încep urzicile a crește, fiecare român, cu deosebire însă sărăcimea, căreia i s-au sfîrșit mai toate bucatele de sec, și nu mai știe ce să mai înceapă și să facă ca să poată ieși teafără din Postul Mare, care e cel mai lung și mai greu post, se simte foarte fericită cînd află și poate mînca urzici.²⁰

Seara urmează denia sau „privigherea” cînd se citesc cele douăsprezece Evanghelii ale Patimilor și se fac 12 noduri pe-o „șfară” bune pentru friguri ori pentru a întrezări sortitul. Dar înainte de denie se roșesc ouăle. Fierte și roșite doar în această zi se crede că nu s-ar strica un an întreg.

Din Joia Mare bărbații nu mai ies la cîmp, ci rămîn

să curățească și să grijească pe lîngă [casă], să măture curtea, să strîngă gunoaiele. […] Femeile […] încep a deretica și a griji prin case, a unge și a vărui, spăla toate albiturile și a zvînta celelalte haine. […] Fetele cele mari, precum și multe dintre nevestele cele mai tinere, încep[…] a-și coase cîte o cămeșă nouă cu pui și cu altițe, precum și alte haine, atît pentru dînsele cît și pentru părinții, frații și surorile lor, respective pentru bărbații și fiii lor: căci fiecare ține foarte mult la aceea ca să aibă pentru ziua de Paști, dacă nu se poate tocmai toate hainele, apoi măcar una, măcar o cămeșă nouă-nouță  ²¹

Ultima vineri din Păresimi poartă numele de Vinerea Paștilor, Vinerea patimelor, Vinerea mare și Vinerea seacă²². Seacă pentru că „în această vineri cei mai mulți români […] au datină de a ajuna, a posti așa-numitul Post negru, adecă de a nu mînca nici a bea absolut nimic toată ziua.”²³, că să le meargă bine peste an, să fie sănătoși, crezînd că acela care postește va fi ferit de dureri de cap și va ști „cu trei zile înainte cînd are să moară.”²⁴

Ziua patimilor și a morții lui Hristos e una cu un loc aparte în sufletul poporului și, mai ales, femeile poartă o prețuire deosebită acestei zile și prin extensiune pentru toate vinerile de peste an: „Ele nu umplu borș în ziua de vineri, pentru că Necuratul vine și se scaldă într-însul. Nu cos, pentru că orbesc, nu țes, nu torc, nu fac lăutoare, nu se lau, nu fac leșie, nu albesc cămăși, fiindcă Sf. Vineri le-ar cășuna mare daună.”²⁵

La biserică se scoate aerul, „o pînză pe care se află zugrăvită înmormîntarea Domnului nostru Iisus Hristos”²⁶ (și cît de minunat e ales acest cuvînt, aerul, prin care moartea lui Hristos se transformă într-un văl ușor care plutește peste viețile noastre), pentru ca creștinii să treacă pe sub el, se ocolește biserica și lumînările lipite de cruci sînt furate de femeile tinere ori de fetele mari pentru a face „de dragoste” cu ceara acestora în speranța că acela pe care-l iubesc să se lipească de ele „cum se lipește ceara”.

Urmează, pînă la Înviere, ceasurile „moarte” cînd nu se mai trag clopotele, cînd Hristos e în mormînt.

Pe alocurea este obiceiul ca vineri noaptea să rămînă dintre oamenii bătrîni să vegheze în biserică. Ei închipuiesc prin aceasta pe ostașii care au străjuit mormîntul lui Hristos.²⁷

Capătul drumului, deși încă ascuns în întuneric, e aproape, dar mai ales acum trebuie avut grijă, căci ispitele trupului și ale sufletului pîndesc la tot pasul, iar moartea nesătulă nu știe de odihnă. Cei care reușesc să treacă cu bine prin încercare, curățiți, sînt pregătiți pentru anul ce urmează, dar și pentru un alt ciclu, căci pădurea e nesfîrșită, cu poteci încurcate și înșelătoare, pînă cînd stăpîna a toate, Moartea, o închide pentru totdeauna…