♭ Sîntem tot mai puțini, iar viitorul se-arată și mai sumbru…
Case goale, pierdute printre buruieni înalte, garduri și acoperișuri gata să se prăbușească, ulițe pe care copiii nu ies să se mai joace, rîuri ale cărori maluri sînt pline de plastice de tot felul și nu de țipetele născute din hîrjoana celor veniți la scaldă. Blocuri cu apartamente în care doar praful și zgomotele cîtorva vecini mai umplu liniștea și golul nefiresc, nesfîrșit.
O populație îmbătrînită, tineri debusolați care, deși e o lipsă cronică de forță de muncă (ori cel puțin așa se lamentează mass media citînd diverse rapoarte oficiale și lăsînd impresia că-i pasă), hotărăsc să-și caute un destin dincolo, orice va fi însemnînd aceasta – unii oprindu-se tocmai la capătul lumii, hotărîți parcă să uite de tot ce-nseamnă țară, locul nașterii și al creșterii lor. Și ar fi mult prea ușor să dăm vina doar pe sărăcie, pe înapoiere, căci mulți, o dată ajunși acolo, își dau seama că atît de clamata civilizație scîrție din toate balamalele, că atît de lăudata corectitudine politică nu prea se aplecă imigranților decît în rapoarte oficiale, că străin ești și străin vei fi multe generații. Unii îndură sperînd ca măcar viitorul copiilor să fie altfel. Mulți dintre ei, născuți acolo, învață limba acelei țări, iar cînd vin în vacanță vorbesc o română stîlcită, mîndrii de accentul lor.
În 1989 ajunsesem să fim 23 de milioane și-mi amintesc vîlva stîrnită în jurul pruncului care împlinise această cifră. Eram mulți și se considera că era bine, că, în sfîrșit, proiectele de încurajare a natalității dăduseră roade. Nimeni nu vorbea însă despre copiii abandonați, despre avorturile clandestine care ucideau, despre familiile cu mulți copiii în care sărăcia năștea sechele de tot felul.
Au trecut treizeci de ani și parcă nimic nu ne-a pregătit pentru dezastrul din prezent, cînd datele Eurostat creionează o imagine sumbră a evoluției populației României din ultimele decenii, pentru ca-n 2018, deși populație Uniunii Europene a crescut cu 1,1 milioane de persoane, România s-a numărat printre statele cu cea mai mare scădere a populației și să ajungă la 19,5 milioane de locuitori.
Sînt interesante de urmărit și momentele cheie ale scăderii masive a populației: 1991-1992 (descoperirea Occidentului și trezirea din iluzia revenirii la normalitate în țară), 2001-2002 (eliminarea vizelor pentru cei care călătoreau în spațiul Schengen) și 2007-2008 (aderarea la Uniunea Europeană, dar și începutul crizei).
Dacă se păstrează trendul, Eurostat se-așteaptă ca-n 2100 numărul celor din țară să fie cu mult sub nivelul de 18 milioane din 1960, doar 13 milioane. Pînă și la recensămîntul din 1948, după ce trecuse tăvălugul războiului peste noi și țara fusese ciuntită, am fost aproape 16 milioane.
Unii s-ar grăbi să caute vinovați, eu mi-aș dori să găsim soluții, căci, dacă nu facem ceva cît mai repede, poate se vor găsi alții care să umple și să muncească aceste locuri. Înțeleg că fiecare are dreptul la fericire ori la bunăstare, dar oare acestea nu se găsesc decît dincolo? Și oare are sens suferința îndurată de cei plecați, dar și de cei rămași deopotrivă?
Știu că previziunile, chiar cele științifice, nu schițează decît contururi palide ale viitorului, că multe se pot întîmpla, dar ce nu trebuie să uităm e că, fără oameni și fără o limbă vorbită, România nu e decît o linie șerpuită așezată pe-o hartă, o linie ce poate fi mutată ori ștearsă cu ușurință, cînd nimeni nu va mai rămîne să se-mpotrivească, cînd nici măcar munții, rămași fără păduri, nu vor mai fi adăpost puținilor rămași.
